luni, 7 decembrie 2015

A doua moarte

Când tăcerea își aude ecoul și strigătul e fără glas...

Imprevizibilul și-a făcut prezența încă o dată în viața lui. Nu se aștepta la tonalitatea acelor cuvinte, la respingere, la imposibilitatea de a striga, de strigatul necuvintelor  lui din piept. S-a întâmplat!
Acum, necuvintele s-au transformat in tăceri, în tăceri ce strigă fără glas. Aceste tăceri se zbat în pieptul lui, manifestându-se în contracții ale muschilor, mai puternice la început și apoi tot mai slabe, ca un ecou...
Cine ar fi crezut că Tlaloc, zeul ploii, o să fie înghițit de ape? Cine ar fi crezut că ar putea fi țintuit în albia râului ce l-a creat? El, stăpânul ploii, al tunetelor , purtător de lacrimi pe obraz...
Totul era clar, Conștiința nu l-a părăsit. Apa îl îmbrățișa cu blândețe. El și creația lui erau acum contopirea perfectă, zeul murea...
Se auzeau clopote în Tlalocan, norii se pregăteau să se adune, fulgerele și  tunetele să se răzbune.

Își amintește și acum sfărșitul, sau mai bine spus începutul. Imprevizibilul și-a făcut iarăși apariția. Cei sacrificați iși salvase călăul. Mulțumesc ,micuților!
Totul se întâmplase în acea noapte, sub atenta veghe a arhanghelilor...
Trei, doi cunoscuți si unul nenăscut!

Astăzi sunt Luna de pe cer...

Niciun comentariu: