joi, 31 decembrie 2015

Aș vrea...

Aș vrea să...

Când am fost pus în fața  lui "a vrea" mi s-au tăiat picioarele.
Parcă era o luptă neobosită cu morile de vânt. Sunt iarăși Don Quijote, același drum, același scop și aceeași Dulcinea.
Starea de "aș vrea" se aseamană ca o execuție la ghilotină, doar că durează mai mult.Timpul le deosebește una de alta.
Din execuție nu îți revii. Dar, nu îți revii nici din starea de "aș vrea" pentru că se accentuează cu cât distanța și frumusețea chipului ei e mai mare.
Aici, la munte, e liniște.

"Iar când vrui să-l mai alint
Intinsei o mâna-amară
De plâns mult....
și, dârdâind,
Două coarne de argint
Rasucit, se fărâmară.
Că e ciunt, nu m-am uitat...
Ci, în punga lui cu bale,
Cu-însutite griji, pe cale
L-am purtat
Legănat" (După melci-Ion Barbu)

Luna mereu te iubește!

sâmbătă, 12 decembrie 2015

"Timpul trebuie să ia sfârşit!"

Mereu spunem că avem timp. Oare, pentru ce avem timp? Avem timp pentru a mânca, pentru a ne odihni, pentru a ne îmbrăca. Toate aceste sunt pentru cele nevoieşti trupului. pentru sufletul tău ce faci? Da, tu, tu şi chiar tu, ce faci pentru nevoinţa sufletului tău? Pentru ceea ce nu se vede dar se simte, pentru cel ce nu sângerează dar doare al naibii de tare, pentru acel ceva ce e în relaţie cu Cuvântul. Ce faci? Când o să te trezeşti din timpul tău scurs mecanic şi o să devii substanţa chimică generatoare de infinităţi de sentimente?

Te-ar privi în ochi şi te-ar săruta. Apoi, cu ajutorul minutelor scurse în intimităţi aburinde ţi-ar dărui un fiu şi o fică.


Tu, mamă a copiilor celui înlănţuit de Soare şi Lună!

luni, 7 decembrie 2015

A doua moarte

Când tăcerea își aude ecoul și strigătul e fără glas...

Imprevizibilul și-a făcut prezența încă o dată în viața lui. Nu se aștepta la tonalitatea acelor cuvinte, la respingere, la imposibilitatea de a striga, de strigatul necuvintelor  lui din piept. S-a întâmplat!
Acum, necuvintele s-au transformat in tăceri, în tăceri ce strigă fără glas. Aceste tăceri se zbat în pieptul lui, manifestându-se în contracții ale muschilor, mai puternice la început și apoi tot mai slabe, ca un ecou...
Cine ar fi crezut că Tlaloc, zeul ploii, o să fie înghițit de ape? Cine ar fi crezut că ar putea fi țintuit în albia râului ce l-a creat? El, stăpânul ploii, al tunetelor , purtător de lacrimi pe obraz...
Totul era clar, Conștiința nu l-a părăsit. Apa îl îmbrățișa cu blândețe. El și creația lui erau acum contopirea perfectă, zeul murea...
Se auzeau clopote în Tlalocan, norii se pregăteau să se adune, fulgerele și  tunetele să se răzbune.

Își amintește și acum sfărșitul, sau mai bine spus începutul. Imprevizibilul și-a făcut iarăși apariția. Cei sacrificați iși salvase călăul. Mulțumesc ,micuților!
Totul se întâmplase în acea noapte, sub atenta veghe a arhanghelilor...
Trei, doi cunoscuți si unul nenăscut!

Astăzi sunt Luna de pe cer...