joi, 12 decembrie 2013

Dragostea a murit!

Acest post nu e pentru tine, pentru cel ce crezi orbeșete în cel mai simplu drog, în iubire!
Mereu am vorbit despre echilibru, despre fința umana regasindu-se în momentele cele mai neînsemnate ale vieții. Dacă am îmbrăcat hainele zeului ploii nu înseamnă că sunt fără Zeu, nu mă regăsesc în religii, cred în Dumnezeire!
Sunt personajul Tlaloc, pentru că oricât aș mențin echilibrul unor stări, mă lovesc de extreme. În mrejele” în care sunt cuprins, găsesc două extreme, Zei și viermi!
Dragostea moare atunci când lipsa dragostei își face prezența. La fel e și cu durerea, ea dispare atunci când dragostea moare.  Revenim la echilibru. Revenim la extreme!
“Dragostea a murit!”  relatarile unui Zeu
Ah, ce nebunie îmi străbăte  visele, pentru tine, pentru chipul tău ce mă făcea să fiu neliniștit, să visez mereu la conturul corpului tău, învăluit în ceața lăptoasă  din acea zi în care ne-am cunoscut. Aveai fusta de jad și parcă te vedeam goală, parcă îți simțeam fiecare răsuflare sacadată și fiecare clipirea a ploapelor tale moi... Parcă acum te știu în brațele mele când te cuibăreai langă corpul meu să capeți cât mai multă căldură. Mă sărutai pe ascuns. Simțeam pe umărul stâng atingerea gingașă lăsată de buzele tale.  Te-aș mai strânge și acum în brațe, să îți încălzesc sufletul tău rătăcit în deșertul amăgirii și în loc de căldură ți-aș dărui picăturile lacrimilor mele, un câte una... pentru că eu sunt ploaie și șiroaie, sunt râul dorințelor nesecate și marea ce adăpostește sirenele fermecate.                                           Dar, căldură nu mai e, ploaie nici atât. Lăstarul dorinței de a vedea dragostea a fost cuprins de ger, a murit încet-încet, îmbrăcat în mantia groasă a brumei  neiertătoare. Dragostea a murit, chip de înger ce îmi seninai zilele, am rămas doar eu, cu ale mele brațe și aceași ochi, înlăcrimați și ascunși de ploaia zeilor nebuni. Dragostea a murit, iubita mea!
“Dragostea a murit!”  relatarile unui vierme
Sunt doar un om ce își primește viața și își așteaptă moartea. Ne naștem să putem fi mâncați de viermi, să devenim viermi. Atunci când vorbim despre viermi, ne gandim la ceva trecător, ne gândim la moarte, la descompunere, la reîncarnarea omului într-un umil vierme ce trebuie să își devoreze leșul  omului ce era. Dragostea a murit atunci când omul a murit, atunci când el se transformă în vierme. Nu există dragoste după moarte, există doar lipsa ei. Un om nu poate iubi un vierme, astfel dragostea moare.
Acestea sunt relatarile unor extreme, Zei și viermi!