luni, 13 mai 2013

Spovedania unei vițe de vie

Aș vrea să îmi asculți spovedania, ultimele cuvinte ce strigă în liniștea morbindă.

Sunt lăstarul dorinței apăsătoare, a iubirii și a dezamăgirii!
Toată viața am știut să mă întind după soare și să mă înfrupt din lumina lunii, nu am făcut bine, aveam nevoie de...
Și de ce să mă judeci pe mine, ești asemenea mie! un lăstar de viță de vie, un lăstar nobil ce însăși Dionysos l-a plantat pe pământul sterp... acolo unde nu există nici un strop de speranță ci doar iubire și dezamăgire...
Destinul mi-e să cresc, să mă întind spre cer, să mă agăț de fiecare clipă de fericire cu al meu "cârcel", ca apoi să rodesc fructul iubirii și al dezamăgirii. Da, tu, ce citești aceste rânduri, însemnează-le ca pe o ultimă spovedanie... Nu strugurii mei i-ai vrut vreodată ci mustul fermentat al lor. Nu am avut niciodată încrederea de a-mi rămâne rodul speranței mele stafidit, de a rămâne în acea boabă urâcioasă toate speranțele mele, de a rămâne fiecare dorință arzătoare concentrată în dulceața fiecărui bob ce se leagănă în vânt. M-ai cules la maturitatea deplină și m-ai zdrobit cu sete bolnavă. Visele mele, dorințele mele, flacăra iubirii mele...

În fiecare pahar de vin se găsește dorința iubirii și fiecare pahar de vin îneacă clipa dezamăgirii!


Toată viața am știut să mă întind după soare și să mă înfrupt din lumina lunii, nu am făcut bine, aveam nevoie de ploaia zeilor nebuni cu stropi mari și gheață din belșug!

2 comentarii:

JustMe spunea...

cred ca ar trebui sa ne mai ridicam o data, sa nu lasam totul sa ne zdrobeasca, sa mai avem parte de visare, de iubire... ma intreb uneori daca mai e posibil!

Holy Sinner spunea...

Iubirea? Dar este o cauza a suferintei !