joi, 25 aprilie 2013

E închis sufletul și nu îndrăznesc să cer cheia

-Tinere!
-Spune bătrâno, cu ce te pot ajuta?
-Dacă nu e cu supărare, du-mă la mănăstire!
-Haide, mă grăbesc!
-Dumnezeu să te binecuvânteze, astăzi o să mă rog pentru tine. O să pun un pomelnic. Spune-mi, cum te numesti?
-Oamenii îmi spun D.
-Și pe sufletul tău pereche cum îl cheamă?


O simplă întrebare ce îți încătușează timpul, îl leagă strâns cu sărmă ghimpată. În acele momente, realizezi că timpul e întradevăr oprit, inima îți bate cu putere, respirația e apăsătoare.
Totul e în zadar ca să poți lupta cu aceste momente. Tu ești în acel moment, timp și materie, tu ești legat cu acea sârmă ghimpată. Și realizezi că...

-Sunt singur, eu nu am pereche...

Când ai acceptat soarta care o ai, îți privești cum sângele îți curge prin găurile lăsate de acea sârmă ghimpată.   Tremuri și îți vine să strigi. În inima ta are loc o combinație de sentimente, prin minte îți trec momente din trecut, clipe din prezent și vise din viitor...

-Spune un nume de fată, trebuie să îți placă o fată!
-M.
-Mai tare, nu am auzit!
-M.!

Nu mă întrebați de ce am dat numele ei, nu e sufletul meu pereche și... poate nici nu o să fie. E sentimentul acela plăcut cănd cineva se gândește la tine, e sentimentul acela în care tu te gândești la cineva. E secretul pe care doar tu îl cunoști și îți face sufletul să nu fie singur...

-O să mă rog pentru voi, o să aprind o lumânare și o să aveți numele pomenite în altar!
-Mulțumesc, am ajuns!

De fiecare dată cânt treceam pe lângă acea mănăstire îmi aduceam aminte de acea bătrână. Cu câteva zile în urmă am fost singur în acel locaș. Am luat 4 lumânări, una pentru morții pe care nu îi cunosc, alta pentru morții sinucigași, una pentru acea bătrână și ultima pentru liniștea sufletească a lui M.

În unele momente ceva din tine moare ce nici un foc nu îl poate trezi la viață!



marți, 23 aprilie 2013

Și plâng felinarele pe străzile pustii...

"În întunericul lui işi acoperă faţa când se pune în pat să doarmă, nu vrea ca nimeni să îl privească, nici măcar îngerii.."
Așa a început totul, cu o simplă si neînțeleasă legătură. Ea, vedea lucrurile altfel, le vedea mai pline de intensitate decât el... Poate de aici a început această bolnăvicioasă si neînțeleasă îmbinare unde în versurile poemului, ei, un nebun și o entitate se numesc "înger în cer și înger pe pământ". Încă nu am descifrat mesajul ce se întipărește pe ploapele închise și nu am să fac acest lucru.
Aici el e Luna, în acele momente în care "repetabila povară" își face prezența. În acele clipe imprevizibilul o să întâlnească certitudinea. E greu de explicat și nu am nici chef să mă explic.
Fiecare emoție e amplificată de el până la nebunie și a fi nebun, pentru el, înseamnă a fi diferit!
Culege o trăire și o experimentează în cel mai minuțius act de devotament. El, nu vede ansamblul de mișcări, e prea pierdut în ceea ce el numește: " reacția sufletului ce vibrează în fericirea dezlănțuită de o legătură bolnăvicioasă"
În fiecare postare se ascunde o poveste. Și această postare spune o poveste.
În ianuarie, prin postarea "Feriti-vă de zei!" am simțit imprevizibilul și l-am marcat prin următoarele versuri:
"Ferește-te de tine, tu, chip de lut cioplit
Și află că nu mai sunt adormit!
Ferește-te de tine, tu, cel ce citești aceste rânduri
Căci știu pe-ndelete ale tale gânduri!"
Ieri, am întâlnit certitudinea și pînă ieri am fost legat de catarg ca Ulise, am luptat cu imensele mori ca Don Quijote și da, mi-am oglindit iubirea în fântâna vieții și nu am suportat și m-am comportat ca Narcis.
Dar cuvintele de mai sus nu contează!
E a treia oară când întâlnesc certitudinea la imprevizibilul ce îmi este arătat printr-o legătură cu o veche entitate, aceași poveste, oameni cu alte măști.
Sunt Tlaloc, în seara asta sunt Soarele arzător!

miercuri, 17 aprilie 2013

Închis în propria lacustră

Mă gândesc mereu la marea problemă ce îmi învăluie mai mereu mintea, lupta aprigă dintre oameni și furnici!
Nu știu dacă rămân același nebun ce crede în iubire, nu știu dacă o să rămân același iubitor de iluzii. Cine știe, poate sunt urmașul lui Don Quijote luptând cu iluzia că o să fiu bine, dar eu... nu am nici un scutier!
Poate Bacovia m-a înlănțuit în lacustra lui, a închis ușa și s-a rugat la zei să plouă. Îl iert, vreau să cred că Epitaf îmi este dedicată:


"Aici sunt eu

Un solitar,
Ce-a râs amar
Şi-a plâns mereu.
Cu-al meu aspect
Făcea să mor
Căci tuturor
Păream suspect"

Poate mă închid singur în lacustră, trag obloanele, închid ușa cu zăvorul și mă rog la zei să plouă...

Chalchiuitlicue, nu mă lăsa, transformă-mă într-un pește și lasă-mă să scap din potopul ce mi-l port!


marți, 2 aprilie 2013

Încă mai am lumea mea

"Împăturesc hartia ce din dungile ce se alinează pe foaia albă o să zboare un condor!"

Sunt un mut, sunt un prost,
Sunt nebunul ce a fost
Îndrăgostit în fiecare zi
Cu ale lui bătăi, mii și mii
Bătăi de inimă nebună
Ce nimeni nu o să îți spună...

Astăzi mi-e dor de T(ine)!