luni, 25 februarie 2013

Nevinovăție


Ce ești tu fără rimă
Când inima îți suspină
Ce ești tu fără vers
Când te împiedici în al tău mers
Și te întrebi și azi și mâine
Și mai înghiți un colț de pâine
Și privești a ta pisică
Albă, neagră, mititică
Ce toarce lângă pridvor
Și  suspină al tău dor
Dor de zile ce au fost trecute
Dor de nopți reci și mute
În asternuturi moi și reci
Plângând să nu mai pleci
Ale tale buze moi
Ai tăi sâni cei goi
Cu piciorul dezvelit
Niciodată nu te-am mințit
Și o să mă rog la vechii zei
Să  beau apă de la ei
Apă rece și puțină
Sufletul să nu îmi mai suspină
Să te strâng la brațe tare
Incleștați într-o sărutare!
Ce ești tu fără rimă
Când inima iți suspină
Ce ești tu fără vers
Când te împiedici în al meu  mers?

3 comentarii:

Cub de gheata topit dupa zambete spunea...

o poezie nestructurata este viata / ce atent ne indreapta multe drumuri sa le ocolim /sa stam si sa privim in tacere /cum rasaritul soarelui prinde aripi intr-o dulce sarutare a cerului / pana la apus. / ce as fi fara rima? / ce as fi fara un vers soptit?/ strivit in buze? / un cuvant rece / banal / ce strapunge aerul cald / a carei amprenta va fi stearsa / din memoria imediata.

Brandusa spunea...

Vinovata bat-o vina,
numai inima suspina,
nu se-ntreaba si nu cere,
peste-a timpului tacere,
bate ritm de zeitate,
in iubiri intemnitate.

:)

Tlaloc spunea...

Sunteti doua suflete minunate!