miercuri, 22 februarie 2012

Praf efemer şi pulberi de lumină între stele şi noi.... sub cerul străveziu ce doar eu îl ştiu...

Eram noi, eu captiv în visul meu şi tu definiţia visului...
Purtam la buzunarul de la piept o punguliţă mică. În ea mi-am pus toate visele frumoase. Le simţeam mereu reci, simţeam acea punguliţă ca o inimă batând în mijlocul unui lac îngheţat. O să vină şi primăvara, îmi spuneam adesea...
Am închis ochii...
"Ţi-e frică?" şi te strângeam de mână, nu spuneai nimic, mă priveai în ochi şi vroiai să plângi, te aruncai în braţele mele şi mă implorai să nu îţi dau drumul "Şi dacă mi-e frică, tu, eşti aici!"
Ai închis ochii...
"Oare iubirea noastră e praf efemer?" m-ai întrebat tremurător. Am tresărit! Te-am strâns şi mai tare la piept, ochii mei plîngeau. "Iubirea noastră o să fie pulberi de lumină, între stele şi noi"

Am deschis ochii...
În mijlocul unui lac îngheţat, cu mâna la buzunarul de la piept, căutam ceva. Şi cerul îmi era străveziu...

Astăzi sunt Luna!


P.S. Pentru Georgiana!

marți, 21 februarie 2012

Şi prostia e o formă!

Nu cred în oameni proşti sau cel puţin nu vreau să cred în existenţa lor. Şi oare ce e prostia?
Oamenii mint, îmi spuneai adesea, da, aşa e! Oamenii mint, în ziua de astăzi, în ziua de ieri şi în ziua de mâine. Îmi zburdă mintea la păsări... mari şi colorate, în stoluri gălăgioase, în capul tău minuscul parcă le văd pe toate. "Şi prostia e o formă!"
Ai un struţ în cap, o pasăre gigantică ce face ture în creierul tău minuscul, parcă mă uit la desene animate, struţul fugind de coiot. Ah... ţi-ai tras cizme cu toc, spatele drept să nu te împiedici! Sunt curios cum ai să mă minţi în viitor... la asta nu te-ai gândit?
Apropo, nu îmi mai citi cuvintele, oricum nu au importanţă.
Şi cum nu îmi place să fac polemică mă rezum doar la atât, "Şi prostia e o formă! Tu, ai forma unui struţ... cu capul mic şi fundu-n sus!"

joi, 9 februarie 2012

Ce poţi face...

Şi ce poţi face noaptea


Când luminile se sting?


Aşteptă-ţi vestea


Pe cărbuni ce se încing!




Înţelesul nu e de înţeles


Atunci când totul are sens



Cuvinte înşiruite


Fără sens, nerostite…



Ce aşteaptă în tăcere


…………………….



Şi ce poţi face ziua


Când luminile se aprind?

sâmbătă, 4 februarie 2012

Colivia din sufletul meu...


Am fost captiv și nu oricum, am fost captiv în inutil... aruncat pe cimentul rece și ud.
În fața mea am avut o clepsidră, era mică și de nefolos. La început, am crezut, că atunci când nisipul din ea o să se termine totul o să se sfărșească. Nu a fost așa! Am fost silit să o întorc, să văd mereu blestematul nisip cum se scurge puțin câte puțin, oare cu ce am greșit?
Am încercat să evadez și am urmărit barele de fier ce mă țineau captiv. Erau intinse în linie dreaptă, nu mă înconjurau. Mă întrebam mereu dacă eu sunt cel închis sau dacă sunt cel protejat, acest lucru nici acum nu l-am înțeles...
Atunci mi-am creat eu captivitatea, ca să fiu sigur, mi-am desenat în jurul meu pe nisipul fierbinte o colivie, cu zăbrele groase și cu o ușă mult prea mică... să nu pătrundă nimeni lângă mine și ca eu să nu pot ieși de aici... Deasupra capului nu am desenat nimic, am incercat să modelez norii astfel încât să mă cuprindă în temnița mea, nu am reușit acest lucru, e singura mea scăpare...
M-am întins pe nisipul fierbinte și, ca un copil mic, am dat din mâini creând în imaginea de pe nisip un corp cu aripi, asemenea unor îngeri din zăpadă, în același nisip ce îmi alimenta clepsidra...
O să privesc mereu cerul, fie cu Soare sau cu stele, o să aștept mereu o mică pasăre să mă recunoască pe mine în nisip ca având aripi...
Dacă o să mă vadă o să știu și o să încerc să mă ridic la înalțimile ei, poate o să fiu ca o privighetoare ce se înalță spre soare... sau ca pasărea phoenix care din dorință arzătoare de a vedea soarele, la apropierea spre el moare, devenind cenușă... renăscând mereu, mereu.
Vor trece ani sau zile, acest lucru nu o să îl cunosc, am să privesc mereu cerul....