luni, 30 ianuarie 2012

Pădure fără copaci...


"Îl văd cum îşi razemă fruntea pe acel trunchi de pom, un pom cu scoarţa albă, un pom gros, înalt şi fără crengi..
Cu mâna lui l-a sădit, crescuse repede...

Mă uit la tine nu ştiu cum,
Încă nu e timpul, nu acum,
Să îţi spun ce a mai rămas,
De când ai făcut acel pas,
Să nu mai văd pomul, pom,
Să nu mai recunosc omul, om,
Oare cu ce am greşit,
Dacă în drumul meu tu ai venit...
Să vezi omul-pom,
Să vezi pomul-Om!

Îl văd cum îşi razemă fruntea pe acel trunchi de pom, acel pom ce el îl sădise. Crescuse repede. La fiecare faptă de iubire îi creştea câte o creangă, la fiecare noapte de amor un boboc de floare albă se deschidea... În urma ploilor petalele se lipeau de trunchi, astfel el căpătase o culoare albă...
Aceste lucruri se întamplau în trecut! A mai rămas o buturugă, crengile în lipsa iubirii s-au uscat, petalele de flori albe de pe trunchi au inceput să putrezească lăsând în aer un miros de hoit...

În calea mea tu ai venit,
Să vezi ce am devenit,
Eu acel om,
Eu, ce a mai rămas din pom... "

Să nu  crezi în cuvinte! Tlaloc e Luna roşiatică...

2 comentarii:

Tora ! Tora ! Tora ! spunea...

Dacă şi-ar ridica privirea ar vedea o ramură, într-un pom uscat!

"Rupsei o ramură-nflorită,
Şi cugetai, că chiar în grabă,
Speranţa de-om nedespărţită
Cu omu-odată nu se-ngroapă,

Că de-nsoţeşte albaspină
Pe om, şi-n moarte cu constanţă,
Emblema ei de farmec plină
Nu stigă celor vii: Speranţă?"

Brandusa spunea...

:) Asa te recunoaste omu'...scriind din tine.
Mai vin :), mai greoaie putin, hi, dar mai vin :)