sâmbătă, 5 mai 2012

"Unul şi cu unul nu o să facă mereu doi"

În valurile Lunii m-aş îmbăta...
Astăzi am vizitat un cimitir, loc în care liniştea nu e doar o formă ci ea se găseşte în toate formele. Printre pietre de un gri apăsător, printre culoarea albă mâzgălită a bucăţilor de marmură mă opresc din al meu curs. Sunt eu, din nou, cel ce a fost cu ale mele greşeli... fără rost! Am vazut o păpădie. Cu o sete nebună i-am rupt floarea spunându-mi în gând ca nu am nevoie de dorinţele ei ce o să se găsească în acele seminţe, acele umbreluţe ce o să se ridice spre vâzduh...
Astăzi nu sunt eu! O sa trag lespezile cavoului să mă pot odihni. O să îmi aprind o lumânare şi o să adorm, o să simt acea flacără albastră-roşiatică cum o să îmi fie gardian. E singura care o să îmi poarte de grijă. O să îmi cer  
iertare mereu, pentru cel ce sunt şi pentru cel ce o să fiu. "Unul şi cu unul nu o să facă mereu doi". Astăzi pisicile
mi-au fost alături!
Astăzi Luna o să mă îmbrăţişeze cel mai tare...

duminică, 22 aprilie 2012

Şi o să mă gândesc la tine.

M-am aşezat pe o bancă ca să te pot privii, şi nu aşa cum o fac alţii. Vroiam să închid ochii şi să te simt, să las adierea vantului să îţi mângâie uşor faţa apoi, ca un muribund ce moare sufocat, să îţi fur mirosul tău tragându-l în piept. Acolo să îl păstrez mereu, lângă inima mea. Astazi nu sunt eu, nici ieri nu am fost... Mă gândesc mereu la timbre şi la spovedania lor. Acele bucăţi mici de hârtie ce fac posibil ca ale mele cuvinte să fie în siguranţa, acel gardian care o să aibă grijă ca rândurile mele să ajungă cu bine la tine, ca apoi să nu mai fie băgate în seamă. Timbre lipite strâmb pe o bucată de hârtie. Cu marginile dinţate parcă ar arăta teamă, cine ştie ce le e scris...
Apoi m-am gândit la tine, şi ştii că despre tine vorbesc... atunci cînd vorbesc, dacă vorbesc... Sunt atât de naiv în al meu timp scurt, sunt atât de zbuciumat de înfăţişarea care mi-ai arătat-o, şi cine sunt, şi ce mai sunt decât, un zeu muribund...
De astăzi o să mă rog la Soare când e zi şi la Lună când se aşterne praful efemer între stele. O să mă rog la ei. Doar ei mi-au rămas. Şi nu o să mă rog cum am facut şi altă dată, ci o să ridic pumnul la Soare şi  să îl blestem şi o să îmi întorc faţa la Lună şi o să plâng... de furie şi de durere că nu te pot avea. Aşa mi s-a aşternut timpul, între stele să nu îl pot avea, aşa mi-e întinsă calea între nori ca să pot tuna...
Şi o să mă gândesc la tine chiar dacă nu te pot avea...

Astăzi sunt Luna şi nu întreba de ce...

miercuri, 22 februarie 2012

Praf efemer şi pulberi de lumină între stele şi noi.... sub cerul străveziu ce doar eu îl ştiu...

Eram noi, eu captiv în visul meu şi tu definiţia visului...
Purtam la buzunarul de la piept o punguliţă mică. În ea mi-am pus toate visele frumoase. Le simţeam mereu reci, simţeam acea punguliţă ca o inimă batând în mijlocul unui lac îngheţat. O să vină şi primăvara, îmi spuneam adesea...
Am închis ochii...
"Ţi-e frică?" şi te strângeam de mână, nu spuneai nimic, mă priveai în ochi şi vroiai să plângi, te aruncai în braţele mele şi mă implorai să nu îţi dau drumul "Şi dacă mi-e frică, tu, eşti aici!"
Ai închis ochii...
"Oare iubirea noastră e praf efemer?" m-ai întrebat tremurător. Am tresărit! Te-am strâns şi mai tare la piept, ochii mei plîngeau. "Iubirea noastră o să fie pulberi de lumină, între stele şi noi"

Am deschis ochii...
În mijlocul unui lac îngheţat, cu mâna la buzunarul de la piept, căutam ceva. Şi cerul îmi era străveziu...

Astăzi sunt Luna!


P.S. Pentru Georgiana!

marți, 21 februarie 2012

Şi prostia e o formă!

Nu cred în oameni proşti sau cel puţin nu vreau să cred în existenţa lor. Şi oare ce e prostia?
Oamenii mint, îmi spuneai adesea, da, aşa e! Oamenii mint, în ziua de astăzi, în ziua de ieri şi în ziua de mâine. Îmi zburdă mintea la păsări... mari şi colorate, în stoluri gălăgioase, în capul tău minuscul parcă le văd pe toate. "Şi prostia e o formă!"
Ai un struţ în cap, o pasăre gigantică ce face ture în creierul tău minuscul, parcă mă uit la desene animate, struţul fugind de coiot. Ah... ţi-ai tras cizme cu toc, spatele drept să nu te împiedici! Sunt curios cum ai să mă minţi în viitor... la asta nu te-ai gândit?
Apropo, nu îmi mai citi cuvintele, oricum nu au importanţă.
Şi cum nu îmi place să fac polemică mă rezum doar la atât, "Şi prostia e o formă! Tu, ai forma unui struţ... cu capul mic şi fundu-n sus!"

joi, 9 februarie 2012

Ce poţi face...

Şi ce poţi face noaptea


Când luminile se sting?


Aşteptă-ţi vestea


Pe cărbuni ce se încing!




Înţelesul nu e de înţeles


Atunci când totul are sens



Cuvinte înşiruite


Fără sens, nerostite…



Ce aşteaptă în tăcere


…………………….



Şi ce poţi face ziua


Când luminile se aprind?

sâmbătă, 4 februarie 2012

Colivia din sufletul meu...


Am fost captiv și nu oricum, am fost captiv în inutil... aruncat pe cimentul rece și ud.
În fața mea am avut o clepsidră, era mică și de nefolos. La început, am crezut, că atunci când nisipul din ea o să se termine totul o să se sfărșească. Nu a fost așa! Am fost silit să o întorc, să văd mereu blestematul nisip cum se scurge puțin câte puțin, oare cu ce am greșit?
Am încercat să evadez și am urmărit barele de fier ce mă țineau captiv. Erau intinse în linie dreaptă, nu mă înconjurau. Mă întrebam mereu dacă eu sunt cel închis sau dacă sunt cel protejat, acest lucru nici acum nu l-am înțeles...
Atunci mi-am creat eu captivitatea, ca să fiu sigur, mi-am desenat în jurul meu pe nisipul fierbinte o colivie, cu zăbrele groase și cu o ușă mult prea mică... să nu pătrundă nimeni lângă mine și ca eu să nu pot ieși de aici... Deasupra capului nu am desenat nimic, am incercat să modelez norii astfel încât să mă cuprindă în temnița mea, nu am reușit acest lucru, e singura mea scăpare...
M-am întins pe nisipul fierbinte și, ca un copil mic, am dat din mâini creând în imaginea de pe nisip un corp cu aripi, asemenea unor îngeri din zăpadă, în același nisip ce îmi alimenta clepsidra...
O să privesc mereu cerul, fie cu Soare sau cu stele, o să aștept mereu o mică pasăre să mă recunoască pe mine în nisip ca având aripi...
Dacă o să mă vadă o să știu și o să încerc să mă ridic la înalțimile ei, poate o să fiu ca o privighetoare ce se înalță spre soare... sau ca pasărea phoenix care din dorință arzătoare de a vedea soarele, la apropierea spre el moare, devenind cenușă... renăscând mereu, mereu.
Vor trece ani sau zile, acest lucru nu o să îl cunosc, am să privesc mereu cerul....

luni, 30 ianuarie 2012

Pădure fără copaci...


"Îl văd cum îşi razemă fruntea pe acel trunchi de pom, un pom cu scoarţa albă, un pom gros, înalt şi fără crengi..
Cu mâna lui l-a sădit, crescuse repede...

Mă uit la tine nu ştiu cum,
Încă nu e timpul, nu acum,
Să îţi spun ce a mai rămas,
De când ai făcut acel pas,
Să nu mai văd pomul, pom,
Să nu mai recunosc omul, om,
Oare cu ce am greşit,
Dacă în drumul meu tu ai venit...
Să vezi omul-pom,
Să vezi pomul-Om!

Îl văd cum îşi razemă fruntea pe acel trunchi de pom, acel pom ce el îl sădise. Crescuse repede. La fiecare faptă de iubire îi creştea câte o creangă, la fiecare noapte de amor un boboc de floare albă se deschidea... În urma ploilor petalele se lipeau de trunchi, astfel el căpătase o culoare albă...
Aceste lucruri se întamplau în trecut! A mai rămas o buturugă, crengile în lipsa iubirii s-au uscat, petalele de flori albe de pe trunchi au inceput să putrezească lăsând în aer un miros de hoit...

În calea mea tu ai venit,
Să vezi ce am devenit,
Eu acel om,
Eu, ce a mai rămas din pom... "

Să nu  crezi în cuvinte! Tlaloc e Luna roşiatică...

duminică, 8 ianuarie 2012

Și-am închis ușa cu zăvorul!



Era printre primele zi de vară, atunci ea a murit...

Murise între două destinații, între aceleași destinații unde el își trăiește clipa. Se întrebase mereu dacă întradevă ea existase. Își dădu seama că nu numai că existase, dar și făcu parte din el. Poți să le dai nume... X și Y sau doar "ei".
Îngropată fără preot, fără coșciug și fără cruce. Singurele cuvinte care s-au spus la căpătâiul ei au fost "Nu! Nu așa..." "Acum du-te!"
Condamnată pe eșafod, fără proces, cu martori surzi și văzul clar. Călăul a fost singurul care i-a auzit ultima strigare. Un strigăt mut...
Nu trecu zile să nu își facă apariția, îl urmărise.
Venea doar atunci când vezi doar în alb și negru, atunci când Luna răsare la fereastră. Venea astăzi și ieri și mâine...

De mai bine de un an acea stafie nu l-a mai bântuit, nopțile sunt curate, fără vise...
Și poate acea stafie nu a dispărut ci doar a luat o nouă formă, astăzi o vedem ca fiind Luna... mâine ca fiind Soarele.
Ne este frică de stafii și ne dorim să le vedem. Sunt creația noastră și nu sunt suflete umane, sunt mai presus de legea firii...

O să sting felinarul, mă pun la somn, ușile cimitirului sunt închise!

vineri, 6 ianuarie 2012

Fețe cioplite.

Ți-am spus despre statui?

Fețe întunecate, un gri morbind lăsând o umbră impunătoare în urma lor...
Nu, nu îmi plac cele de metal, îmi place piatra, îmi plac cele cioplite în calcar, în bazalt și nu în marmură... Îmi plac cele triste, cele impunătoare cu fețe mari și lungi, cu sprâncene groase, cu pomeții trași, cu urechile mari, să arate spaimă și teroare. Da, acele îmi plac, acele gigantice creații a marilor artiști, acele urme lăsate cu frică și închinate lor... a zeilor!
Aș vrea să mă retrag într-o cameră cu oglinzi, în fața mea să fie oglinzi, în spatele meu să fie oglinzi, în stânga mea și în dreapta mea să privesc oglinzi, să mă privesc în oglindă și să mă înspăimânt de mine, asemenea gigantelor statui, să stau nemișcat și să îmi privesc reflecția în oglinzi, și spaima mea să o vad multiplicată la infinit... O să țin în mână un pahar cu apă și o să îl sorb încet potolindu-mi frica... Vreau să mă cutremur de mine și să îmi privesc chipul cioplit în oglinzi, să las oglinzile să se uite la mine, să le ating și ele să mă atingă pe mine, să le poruncesc lor prin simpla mișcare, să se uite unde vreau eu, să mă privească, să rădă ori să plângă...
Aș vrea să le cunosc și în același timp ele să mă cunoască pe mine...
Astăzi sunt gri, o piatră cioplită luminată de Lună... zeul a murit!

joi, 5 ianuarie 2012

Amor cubist (zeul mort, zeul trist)

Privesc spre gâtul tău...

Și sânii tăi goi mă amețesc,

Între ale tale coapse moi,

Îmi vine să mă rătăcesc.

Să fim mereu doar noi doi,

Când tu deasupra mea,

Când eu deasupra ta,

În pat și pe covor,

Pe masa din dormitor...

Cu draperia trasă

Într-o simplă după-amiază...

Să îți simt sânii tăi cei mari,

În palmele mele tari...

Să îți adulmec umărul dezgolit,

Amintindu-ți că îți sunt iubit...

Să mușc din tine o noapte întreagă

Și lumea să nu ne vadă.

În al nostru amor cubist

Zeul mort, zeul trist...

Să te simt cu o tremurătură,

Și o simplă zbierătură...