marți, 6 decembrie 2011

Zeul a murit!

Cândva căuta ceva în neant, se pare că a găsit.

Printre statui şi feţe vopsite,
Printre nebuni şi animale pitite,
Atunci când Luna e sus pe cer,
Atunci când e prins într-un ungher,
Desculţ şi fără de folos,
Privind un câine cum roade un os,
Când Soarele îl arde cel mai tare,
Când nebunia lui nu e o întâmplare,
În clipa ce murmură în tăcere,
În gura lui având gust de fiere...
Privind sus la aştrii,
Ochii ei căprui şi nu albaştrii,
Cu mâna-n palma ei cea caldă,
Vrând ca lumea să nu-i vadă,
Cu surâsul ei din Soare,
Parcă acum nu îl mai doare,
Cu miere, lămâie şi apă,
Acest moment nu ar mai vrea să treacă,
Cu uşi deschise şi închise,
Cu străzi gri neninse...
Cu atingeri nevinovate,
Cu priviri uşor furate...
Şi tăceri neînţelese,
Şi întrebări dese,
În noaptea friguroasă,
Cu ceaţa voluptoasă...
Un zeu, renunţă la nemurire!


Astăzi...



3 comentarii:

Nymphetamine spunea...

se pare ca te pricepi si la poezie:)

Tlaloc spunea...

@ Nymphetamine

Sunt dor cuvinte, sub o alta forma. Sfarsitul lui Tlaloc trebuia anuntat prin aceste versuri, gata, a iesit de pe scena.

@ busola-aurora

Multumesc, se pare ca aceste cuvinte nu ar fi putut exista fara ajutorul tau.
Nu pot publica mesajul tau, imi folosesti numele real.

Death Whisperer spunea...

Imi place de Tlaloc in poezii! :)