luni, 5 decembrie 2011

Când uşile se închid, o să îmi arunc papucii...

Oameni de zăpadă... în fiecare an, în această zi, dăruia un om de zăpadă.
Dacă ai uşile închise nu te aştepta să fie deschisă o fereastră, îţi rămâne un singur lucru, să priveşti pe gaura cheii... să priveşti cu mâinile sângerânde înfipte în podea aşteptând ca aceeaşi uşă să fie deschisă. Nu te baza pe geamuri, ele nu există...

Am să îmi pun capul pe pernă rugându-mă ca repetabila povară să nu îşi facă apariţia. Am să mă trezesc dimineaţa devreme să îmi iau cadoul, şi ştiu cu nu o să am parte de el, o să privesc în gol o pereche de papuci neavând nimic în ea, nici nu vreau să fie ceva acolo... O să imi petrec ziua ca fiind una normală ştiind că nu e aşa... Am să mă spăl cu apă rece pe faţă şi o să îmi aprind o ţigară şi o să mă uit cum jarul arde tabacul din ea, atunci o să mă gândesc că timpul e doar la trecut, o să fiu sigur că poimâine, acea zi care este şi astăzi, o să fie ieri. Restul o să fie tăcere!

Tlaloc nu poartă papuci.

Nimic nu mă face mai împlinit ca atunci când o să mă trezesc dimineaţa cu un sărut şi o îmbrăţisare.

Astăzi sunt Soarele mult prea arzător!


Niciun comentariu: