marți, 8 noiembrie 2011

Prinţesa din turn

Trei vrăjitoare nebune l-au transformat într-un "lebăd", ştiu că nu există aşa ceva, mai bine spus nu a existat aşa ceva până acum. L-a vrăjit să fie alb, mare şi greoi...
Lebedele nu pot trăi singure, pentru ele nu există singurătate, trăiesc doar în perechi, o lebădă şi un "lebăd". Acest "lebăd" fiind vrăjit, nu are pereche, neghioabele de vrăjitoare l-au silit la singurătate. Mare tristeţe e în sufletul lui... E alb să îl vadă toată lumea, e alb să rădă lumea de singurătatea lui şi greoi să nu îl piardă nimeni din vedere...
Dormea ziua şi mergea noaptea, aşa se ferea de lume...
Mergând supărat, cu capul în jos, văzu o pietricică sclipind în beznă. Dădu cu ciocul în ea şi i se păru ceva ciudat, nu mai strălucea. Tresărise, se uitase împrejur cu teamă, "o fi vreo iluzie?" se întreba el în gând... În depărtare văzu o luminiţă, inima îi bate puternic. Oameni, ceea ce şi eu am fost cândva... Curios din fire se îndreptă spre acea luminiţă. Era tot mai puternică, albă ca şi el... Ajugând la acea magică lumină a întâmpinat ziduri, imense, turnuleţe peste turnuleţe. În cel mai înalt turnuleţ se afla acea lumină. Lebădul era luminat de acea lumină, se speriase, începu să se agite, fugea din stânga-n dreapta şi din dreapta-n stânga... zbura de jos în sus şi de sus în jos... acum şi în beznă e recunoscut... Se ascunsese după un bolovan, inima lui o luase razna. Se gândi ce să facă, să rămână ascuns în speranţa ca acea lumină să nu îl mai urmăreasca sau să o înfrunte. Stând aşa preţ de câteva secunde îi veni prin minte clipe din trecut, de când era om... Într-o clipă se întoarse spre lumină, îşi întinse aripile şi zbură spre turn. Nu ajunse să o zărească bine şi căzu pe aceaşi stâncă unde, preţ de căteva secunde luase această decizie de a înfrunta lumina... Ochii lui erau hipnotici, căprui închis... un dragon îl doborî la pământ...
Acesta îi era sfârşitul, pe o stâncă care l-a ascuns şi la îndemnat la moarte... Din îndepărtatea pădure se aud plânsetele vrăjitoarelor, creaţia lor s-a spulberat...
Din turn porneşte o lumină albă ce îl luminează pe lebăd, acolo jos pe stâncă... Dragonul începuse şi el să plângă, nu-i venea să creada ce a făcut. La fereastra turnului apăru un chip angelic, era o printesă, cu ochii mari şi părul negru, cu pielea fină si ochii căprui.

Dragonul acum e vesel şi nu mai păzeşte acel castel. Un bătrân spunea ca s-a întâlnit cu acest dragon şi îi spuse poveste de mai sus, şi îi mai spuse că prinţesa coborâse în grabă în acea seară la "lebăd" şi îl sărutase pe săracul muribund, lumina dispăru şi el devenise iarăşi om, se luase de mână şi plecase spre apus...

Tlaloc a împrăştiat norii ca ei să fie mereu luminaţi de Soare.

Un comentariu:

Adriana Alexandru spunea...

''...si au trait impreuna pana la adanci batraneti'' sau ''...si au trait impreuna pana cand Moartea i-a despartit. Imi plac povestile cu final fericit :) O lebada si ''un lebad''. Ma intreb, oare au avut... cum sa le spun... ''lebezi''?