luni, 28 noiembrie 2011

Cândva a fost un înger...

Antiteză.

"Suflet dezbrăcat... aruncat singur într-un colț... asteptând soarta lui, atât de singur... privește, învață și luptă! Lacrimi, oare sufletul plânge? Poate speranța nu a ajuns și la el, s-a născut prea repede pentru a primi-o, s-a născut prea târziu nemaifind cine să îi dăruiască, suflet dezbrăcat nu fi trist, zâmbește, îngerul cu aripi albe a sosit, e așa frumos, te îmbrățișează, te ocrotește, e așa de blând... suflet trist acum ești împlinit, nu ai avut speranță dar ai avut curaj, acum e lângă tine, te atinge, te ocrotește, te întelege ....Cercul s-a închis, razele lui te-a încălzit, e așa de alb... o suflet trist ești așa de fericit...”

Tlaloc astăzi e Soarele.

vineri, 25 noiembrie 2011

Singur între destinaţii...

"Ca să cunoască lumea a trebuit în primul rând să se cunoască pe el. Acesta i-a fost sfârşitul. Ceva banal, pe un peron în gară, cu un bilet doar dus îşi aşteaptă mijlocul de transport. Priveşte lumea singuratică din împrejurul lui. E frig. Un lucru e cert, el călătoreşte mereu cu un bilet doar dus, nu ştie dacă o să se mai întoarcă..."

Tlaloc trimite razele Soarelui...

Dacă o să îl priviţi o să îl cunoşteţi, nu e cineva important, e doar un singur om care pleacă spre o anumită destinaţie fără ca cineva să îl aştepte... fără ca cineva să îl îmbrăţişeze...

Astăzi sunt Soarele, mult prea impunător...

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

Bariera din calea vieții...

Mă aflu într-o mașină pe un drum cu un singur sens... din loc în loc cu bariere de cale ferată...

“Ajung iarăși la această barieră, ciudat e că bariera acoperă doar jumătate din drum, aș putea să o ocolesc, știu... riscul e mare și lumina roșie a semaforului mă obligă să nu fac asta. Totuși stau și mă gândesc la această oprire. E ca în viață. Ne oprim din drumul nostru, ca și coincidență mă aflu pe un drum cu un singur sens asemănător vieții, nu poți da înapoi, o singură direcție si o singură destinație, ÎNAINTE. Sunetul răsunător al barierii mă scoate din sărite, parcă ar fi un avertisment mult prea aspru. Ding, dong... răsună spre infinit... așa îmi pare mie, e obsedant, parcă nu mă pot concentra. Aștept ca trenul să treacă, alt sens, altă destinație, alți oameni... eu, din obligație, trebuie să nu le deranjenz călătoria lor, în sensul lor, în destinația lor... aici ne intersectăm, la o lumină roșie și un sunet enervant ce parcă ar ține la infinit...

Tlaloc își urmează cursul vieții lui, urmând un singur sens și o singură destinație…

Astăzi sunt Luna, palidă și roșie asemenea unui semafor de cale ferată…

vineri, 18 noiembrie 2011

Avertisment!!!

Sunt umbra lăsată de tine în întuneric, sunt pasul tău pe dune de nisip...

“Să nu îl lași singur, să nu îi promiți nimic din ce-i poți da, nu o să suporte aceste lucruri, e om și totuși zeu. Nu e zeu peste oameni, e zeu peste sentimentele lui, le-a oprit, le-a pus în borcane ca pe murături, să fie păstrate peste timp, le-a așezat pe raftul cel mai sus, în bibliotecă, printre cărți. Câteodată e neliniștit și se agață de persoanele care îl înțeleg, atunci e vulnerabil, atunci e gata să cadă din echilibrul lui, atunci e momentul când el strigă după ajutor. Te rog în numele lui, nu-l privi în ochi dacă nu vrei să-l ajuți, nu-i zâmbi daca nu vrei să-i fii alături, o să se ridice și singur din mocirla ce e mereu aruncat, așa a fost învățat, mereu cu capul sus chiar dacă e murdar pe față. Nu o să interacționeze cu oamenii care nu sunt importanți în viața lui, el nu e așa, îl văd de aici de sus, parcă ar striga după tine… Ce e cu el? Oare cine o să îl înțeleagă, oare cine o să-i mângâie sufletul… și îngerii îi plâng de milă. Chiar dacă în nebunia lui nu vrea să recunoască, e adevărat… inima îi bate mult prea puternic s-a îndrăgostit. Știa de mult timp asta, nu a vrut să recunoască, chiar dacă lumea îi spunea acest lucru, s-a speriat, dacă o să cada iarăși… dacă o să clădeasca în inima lui castele… și o să fie sfărâmate de oameni, de oameni ce au locuit în ele, de tine… Aici îi sunt cuvintele și se agață mereu de ele, aceasta îi e masca. Da, aceasta e masca lui, CUVINTELE. În fiecare literă el pune pasiune, în fiecare cuvânt el te descrie… pe tine cea ce definești locul.”

Tlaloc e prins în mrejele cuvintelor…

Astazi sunt Luna, mult prea efemer pentru oameni…

Un sărut și o îmbrățisare...

În chipul ei se regăsește, el lângă ea...

E frig. Ea încă doarme, atât de profund încât nu-i simte privirile continue ce îi admiră chipul. Atât de frumoasă, atât de gingașă. O atinge ușor pe umărul dezgolit, îi atinge pielea fină atât de atent încât să nu o deranjeze din visele ei. Cu ochii mari cu gene lungi, ea e cuprinsă în visul ei. El ar dori să facă parte din visul ei... zâmbește în somn. Îi acoperă ușor umărul dezgolit și o sărută pe obraz... a rămas preț de o clipă cu buzele ațintite pe pielea ei trăgând aer în piept atât de puternic parcă ar fi ultima lui inspirație... „

Tlaloc îi cunoște.

Lasă-mă să te învelesc dimineața, lasă-mă să te îmbrățișez toată noaptea...

Astăzi sunt Luna...

vineri, 11 noiembrie 2011

Iertare...

O să mă întorc la voi, tu Lună şi tu Soare... oare am alergat dupa iluzii?

marți, 8 noiembrie 2011

Prinţesa din turn

Trei vrăjitoare nebune l-au transformat într-un "lebăd", ştiu că nu există aşa ceva, mai bine spus nu a existat aşa ceva până acum. L-a vrăjit să fie alb, mare şi greoi...
Lebedele nu pot trăi singure, pentru ele nu există singurătate, trăiesc doar în perechi, o lebădă şi un "lebăd". Acest "lebăd" fiind vrăjit, nu are pereche, neghioabele de vrăjitoare l-au silit la singurătate. Mare tristeţe e în sufletul lui... E alb să îl vadă toată lumea, e alb să rădă lumea de singurătatea lui şi greoi să nu îl piardă nimeni din vedere...
Dormea ziua şi mergea noaptea, aşa se ferea de lume...
Mergând supărat, cu capul în jos, văzu o pietricică sclipind în beznă. Dădu cu ciocul în ea şi i se păru ceva ciudat, nu mai strălucea. Tresărise, se uitase împrejur cu teamă, "o fi vreo iluzie?" se întreba el în gând... În depărtare văzu o luminiţă, inima îi bate puternic. Oameni, ceea ce şi eu am fost cândva... Curios din fire se îndreptă spre acea luminiţă. Era tot mai puternică, albă ca şi el... Ajugând la acea magică lumină a întâmpinat ziduri, imense, turnuleţe peste turnuleţe. În cel mai înalt turnuleţ se afla acea lumină. Lebădul era luminat de acea lumină, se speriase, începu să se agite, fugea din stânga-n dreapta şi din dreapta-n stânga... zbura de jos în sus şi de sus în jos... acum şi în beznă e recunoscut... Se ascunsese după un bolovan, inima lui o luase razna. Se gândi ce să facă, să rămână ascuns în speranţa ca acea lumină să nu îl mai urmăreasca sau să o înfrunte. Stând aşa preţ de câteva secunde îi veni prin minte clipe din trecut, de când era om... Într-o clipă se întoarse spre lumină, îşi întinse aripile şi zbură spre turn. Nu ajunse să o zărească bine şi căzu pe aceaşi stâncă unde, preţ de căteva secunde luase această decizie de a înfrunta lumina... Ochii lui erau hipnotici, căprui închis... un dragon îl doborî la pământ...
Acesta îi era sfârşitul, pe o stâncă care l-a ascuns şi la îndemnat la moarte... Din îndepărtatea pădure se aud plânsetele vrăjitoarelor, creaţia lor s-a spulberat...
Din turn porneşte o lumină albă ce îl luminează pe lebăd, acolo jos pe stâncă... Dragonul începuse şi el să plângă, nu-i venea să creada ce a făcut. La fereastra turnului apăru un chip angelic, era o printesă, cu ochii mari şi părul negru, cu pielea fină si ochii căprui.

Dragonul acum e vesel şi nu mai păzeşte acel castel. Un bătrân spunea ca s-a întâlnit cu acest dragon şi îi spuse poveste de mai sus, şi îi mai spuse că prinţesa coborâse în grabă în acea seară la "lebăd" şi îl sărutase pe săracul muribund, lumina dispăru şi el devenise iarăşi om, se luase de mână şi plecase spre apus...

Tlaloc a împrăştiat norii ca ei să fie mereu luminaţi de Soare.

luni, 7 noiembrie 2011

Rugăciune

Mă închin în faţa ta Doamne, şi îmi cer iertare. Aş vrea să te rog ceva. Tu mă cunoşti cel mai bine, sunt de neînţeles pentru că aşa am vrut eu să fiu, dar nu o fac din răutate, nu o fac ca să îi chinui pe cei de lângă mine, o fac pentru ca aşa mi-e cel mai bine... sau poate aşa aş vrea să cred... Sunt blestemat? Cu ce am greşit în viaţa asta când toate le-am făcut cu rostul lor. De ce mă agăţ de ea, de ce sunt neliniştit când dorm... de ce mi-e frică? Mi-e frică să ridic castele ca ele într-o bună zi să dispară... de sfârşit, de asta mi-e frică...
Doamne, nu te mai rog nimic, sunt alte persoane care au nevoie de ajutorul tău.

Se ridică din genunchi şi pleacă, în gând "repetabila povară" îi răsună la nesfârşit... îşi întoarce privirea spre altar şi sopteşte tremurând "Fie ca ea să fie fericită!"

Unde eşti tu Lună că neliniştea mă apasă...

Despre ea (2)

A venit timpul ca Luna şi Soarele să vadă dacă el încă mai rezistă acolo jos, printre oameni. Gardianul îşi făcu apariţia!

-Ai vrut să pleci?
-Şi, unde aş pleca?
-Deocamdată eu pun întrebări!
-Da, am vrut să plec, am vrut să o iau nebun de mână şi să fug...
-Unde să fugi?
-Departe, departe de voi, departe de Lună şi Soare, departe de această lume... să fiu doar cu ea.
-Crezi că ai să reuşeşti?
-Şi de ce nu, de ce să nu îi spun ce am de spus, de ce să nu îi spun ce simt, de ce sa nu o (...)
-Tăcere!!!
-De ce mă întrerupi, de ce nu mă laşi să spun?
-Am spus tăcere!!! (Gardianul ridicase asupra lui sabia ruginită)
-Trebuie să plec, i-ai supărat! O să mă întorc să dai socoteală!

sâmbătă, 5 noiembrie 2011

17 puncte şi o tăcere imensă

Poate trupul tace, dar sufletul?
Îmi vin în minte două cuvinte, "aripi" şi "rădăcini", mă gândesc la ea ca la o personă verticală, cu picioarele înfipte adânc în acest pământ mocirlos şi cu sufletul în înaltul cerului. Şi eu sunt la fel, întins între plus şi minus infinit, orizontal, împrăştiat în infinite particule pe o solitară sârmă, mereu în echilibru... acolo mi-e confensionalul. Nu mă pricep la cuvinte şi vă rog ca pe acestea să nu le luaţi în seamă... sunt doar strigătul mut al unui suflet întins la infinit... (şi la plus şi la minus!)
Două particole s-au intersectat cu mine.

Către cea ce am iubito! (Pentru M.)

Şi sunt un nebun? Ştiu asta, nu trebuia să mi-o spui. Aceste însemnări considerate de tine "o prostie" nu sunt pentru tine, un singur sertar ţi-e dedicat, dar şi acela e dedicat iubirii mele ce am avut-o pentru tine, degeaba mai încerci să mă răneşti, nu o mai poţi face! Ai ajuns la vorbele mele, desigur, nu o să poţi citi aceste cuvinte, sunt interzise pentru tine, ai vrut ca şi acest loc, acest confensional să îl distrugi. Gata, asupra mea nu mai influenţă!

Către cea ce m-a iubit!(Pentru E.)

Zâmbăreaţo... eşti fericită? Sunt zeu, sunt zeu uman, aşa ai crezut tu... şi tu ai încercat să distrugi acest loc, ai crezut că lumea o să arunce cu pietre în mine doar pentru că mi-am ales acest nume? Te-ai înşelat! Da, mă cred mai presus de lume, şi totuşi mai prejos de ea... "Tlaloc mi-e numele, eu sunt Soarele şi Luna" aici nu ai înţeles şi nu o să înţelegi vreodată!

Către "17 puncte şi o tăcere imensă" (Pentru )

. Ochii căprui au fost primii pe pământ.
. Zâmbetul tău îmi face sufletul fericit.
. Aş vrea ca în căuşul palmelor mele să am sufletul tău, cu o ultimă suflare sufletul meu să se alature de al tău, acolo să se unească într-o sferă, palmele mele o să rămână mereu calde.

Acestea sunt doar trei puncte, restul până la 17...

Când m-am născut, ursitoarele nu mi-au terminat sfera, nu era perfectă... am preferat să mă nasc mai repede si să nu primesc nimic de la ele.

Nu mă pricep la cuvinte şi vă rog ca pe acestea să nu le luaţi în seamă...

Tlaloc observă multe şi dacă tace asta nu înseamnă ca l-ai prostit.

Unde eşti tu Lună că neliniştea mă apasă...