marți, 18 octombrie 2011

Ultima scrisoare sau...

...spovedania ultimelor cuvinte.

"Cuvintele îi erau totul, mult prea sus, aşezat între Luna şi Soare, „extreme” aşa îi spune el, extreme ce se atrag, facut din două părţi, una ca să îl lumineze şi cealaltă să îl privească. Sufletul acum a coborât dintre aceşti aştrii, a coborât iaraşi pe pământ, să o vadă, să o simtă, e atras la fel cum luna mângâie valurile mării, mult prea mari... mult prea adânci, ar vrea să stea, să îşi petreacă timpul aici, jos, printre oameni, are nevoie de direcţie, le are pe toate dar nu are acel loc, l-a găsit, îl cunoaşte de mult timp... l-a înţeles şi a rămas uimit de asemănări... unde se află el acum? în drum spre ea, lângă ea... daca e nevoit să se întoarcă, dacă Luna îi întoarce spatele, dacă Soarele îl arde prea puternic... Acum e cel mai rău şi cel mai bine, astăzi, mâine... sunt doar zile nu vrea să creeze inimi vrea să creeze sfere, sfere colorate un întreg... un întreg perfect care se completează...

O sfera aşezată în lumea lui şi totuşi printre oameni... o sferă acceptată de Lună şi de Soare, astfel Soarele îi va căuta pe acest pământ, va căuta această sferă ca să o umple de energie, de continuitate, de strălucire... iar seara, în timpul zilei, dimineaţa şi când lumea doarme, Luna o să menţină această sferă în echilibru o să o atragă mereu asupra ei, o să o încarce mereu cu neînţeleasa iubire...

Acum mai priveşte pentru ultima dată în neant, aici sus unde s-a plimbat mereu fiind ba Luna ba Soarele...

(Privind spre aceşti doi aştrii ce i-au fost parinţi, îşi spune spovedania)

-Vă mulţumesc ca m-aţi înţeles şi m-aţi ţinut în echilibru, fără voi eram pierdut, nu eram pe acea sârmă... m-aţi lăsat să fiu o parte din voi, mai aspru, mai arzător, încrezător şi fără milă aşa cum eşti tu Soare, iar tu când creştetul mi-l mângâiai mă simţeam om din nou, sentimente apăsătoare...tu Lună ce m-ai îmbrăţişat ca o pelerină în timp de ploaie îţi mulţumesc! Îmi iertaţi şederea prelungită, poate atât am avut nevoie, zile numărate cu soare cu ploaie... Vă rog să nu mă uitaţi, acest lucru îmi v-a provoca sfârşitul, e timpul ca eu să plec... mă simt iaraşi om ce în sufletul lui au renăscut sentimente, sunt de neînţeles şi totuşi acela, în inimă mi-a răsărit o sferă... O să mă duc să o caut singur, fără voi şi totuşi să mă priviţi de sus că am plecat în aşa grabă şi de v-a fi să cad din nou în mocirla rece lăsaţi-mă acolo de mine să nu vă mai pese... O să mă ridic şi singur aşa am fost învăţat, nu le poţi avea în viaţă pe toate de la cap la cap...

Acestea sunt cuvintele pe care el le-a rostit, a plecat în grabă spre a lui cautare, ştia unde să ajungă... din trecutul lui a învăţat să nu grăbească lucrurile astfel se destramă, acum e în drum sprea ea, dar se simte ca într-un labirint, drumuri întortocheate... cu el poartă o pereche de papuci de casă şi aşteaptă ultima îmbrăţişare...”

Niciun comentariu: