miercuri, 26 octombrie 2011

Formula iubirii

... sau reacţia fericirii.

Postulatul întâi şi în acelaşi timp şi ultimul.
Pornind de la premiza: Vreau iubire pentru că m-am săturat să fiu singur.
Cerinţe: Iubeşte sincer!

Deducerea formulei:

Pe lume suntem mulţi şi poate prea puţini, prea puţini pentru a-mi îndeplini cerinţele, să nu mă înţelegeţi greşit, nu am pretenţii mari... sunt realist şi visător în acelaşi timp. E ciudat. Poate pentru tine, tine, tine şi pentru tine cel ce apleci capul timid în jos...
O să vă spun două mari nume, pentru mine sunt nume chiar dacă acum vă gândiţi la ele ca la nişte simple litere, atenţie, nu sunt!
X şi Y, atât de simple.
Vă gândiţi acum că e o mare prostie, cum să le dau unor litere nume, cum să fie ele însăşi nume când ele sunt litere. Uite că se poate! Eu pot, întrebarea e: "Poţi şi tu?"
Avem aceste două nume, acum vă gândiţi ce o să fac cu ele. E simplu, nu le adun, nu le scad, nu le împart sau le înmulţesc, nu fac aranjamente cu ele... nimic ce ţine de matematică.
O să le contopesc, o să aşez Y-ul peste X.
Nu o să iese nimic pentru că în iubire nu sunt formule, o să fie doar un semn dar, dacă o să îl privim o să ne pară interesant. O să avem un X cu trei picioare, în partea de sus avem două linii, acestea semnifică iubirea, acestea sunt acel "noi doi", acel eu cu tine sau tu cu mine şi nu eu şi tu sau tu şi eu...în partea de jos avem trei linii, acestea înseamnă stabilitate. Stabilitatea începe de la numărul trei, numărul patru e doar de aspect...

Fiecare ne imaginăm formula iubirii în felul nostru, litere, cifre, nume. Contează un singur lucru, să fie "noi doi" aşezaţi pe ceva stabil, acea stabilitate se regăseşte în clipele minunate petrecute împreună, în atingeri, în săruturi...

Acum treci la tablă!

Astăzi sunt Tlaloc şi mi-e dor de Lună...

sâmbătă, 22 octombrie 2011

Despre ea (1)

Luna și Soarele își trimise gardianul. Sus, pe munte, el trebuie să răspundă la întrebări, e o ceață groasă și se lasă seara...

-Ai crezut că o să scapi? Nu! Tu nu ai scăpare...

-Întradevăr... s-a adeverit că eu nu am scăpare.

-Cine e ea?

-Cine e ea?! Nu, asta nu e întrebare, o poți numi om dar nu e... e ca Luna și Soarele, un astru, dar nu pentru voi, nu pentru ei... pentru mine, pentru lumina ochilor mei... Nu întelegi! Te-au trimis pe tine ca să fiu înspăimântat? Nu... tu cel fără nume, tu cu sabia ruginită...

-Tăcere!

-Acum mă pui să tac? Și de ce aș tăcea? Dacă ea e (...)

-Am spus tăcere!!! Trebuie să plec, o să mă întorc când nu te aștepți, să fii pregătit!

marți, 18 octombrie 2011

Ultima scrisoare sau...

...spovedania ultimelor cuvinte.

"Cuvintele îi erau totul, mult prea sus, aşezat între Luna şi Soare, „extreme” aşa îi spune el, extreme ce se atrag, facut din două părţi, una ca să îl lumineze şi cealaltă să îl privească. Sufletul acum a coborât dintre aceşti aştrii, a coborât iaraşi pe pământ, să o vadă, să o simtă, e atras la fel cum luna mângâie valurile mării, mult prea mari... mult prea adânci, ar vrea să stea, să îşi petreacă timpul aici, jos, printre oameni, are nevoie de direcţie, le are pe toate dar nu are acel loc, l-a găsit, îl cunoaşte de mult timp... l-a înţeles şi a rămas uimit de asemănări... unde se află el acum? în drum spre ea, lângă ea... daca e nevoit să se întoarcă, dacă Luna îi întoarce spatele, dacă Soarele îl arde prea puternic... Acum e cel mai rău şi cel mai bine, astăzi, mâine... sunt doar zile nu vrea să creeze inimi vrea să creeze sfere, sfere colorate un întreg... un întreg perfect care se completează...

O sfera aşezată în lumea lui şi totuşi printre oameni... o sferă acceptată de Lună şi de Soare, astfel Soarele îi va căuta pe acest pământ, va căuta această sferă ca să o umple de energie, de continuitate, de strălucire... iar seara, în timpul zilei, dimineaţa şi când lumea doarme, Luna o să menţină această sferă în echilibru o să o atragă mereu asupra ei, o să o încarce mereu cu neînţeleasa iubire...

Acum mai priveşte pentru ultima dată în neant, aici sus unde s-a plimbat mereu fiind ba Luna ba Soarele...

(Privind spre aceşti doi aştrii ce i-au fost parinţi, îşi spune spovedania)

-Vă mulţumesc ca m-aţi înţeles şi m-aţi ţinut în echilibru, fără voi eram pierdut, nu eram pe acea sârmă... m-aţi lăsat să fiu o parte din voi, mai aspru, mai arzător, încrezător şi fără milă aşa cum eşti tu Soare, iar tu când creştetul mi-l mângâiai mă simţeam om din nou, sentimente apăsătoare...tu Lună ce m-ai îmbrăţişat ca o pelerină în timp de ploaie îţi mulţumesc! Îmi iertaţi şederea prelungită, poate atât am avut nevoie, zile numărate cu soare cu ploaie... Vă rog să nu mă uitaţi, acest lucru îmi v-a provoca sfârşitul, e timpul ca eu să plec... mă simt iaraşi om ce în sufletul lui au renăscut sentimente, sunt de neînţeles şi totuşi acela, în inimă mi-a răsărit o sferă... O să mă duc să o caut singur, fără voi şi totuşi să mă priviţi de sus că am plecat în aşa grabă şi de v-a fi să cad din nou în mocirla rece lăsaţi-mă acolo de mine să nu vă mai pese... O să mă ridic şi singur aşa am fost învăţat, nu le poţi avea în viaţă pe toate de la cap la cap...

Acestea sunt cuvintele pe care el le-a rostit, a plecat în grabă spre a lui cautare, ştia unde să ajungă... din trecutul lui a învăţat să nu grăbească lucrurile astfel se destramă, acum e în drum sprea ea, dar se simte ca într-un labirint, drumuri întortocheate... cu el poartă o pereche de papuci de casă şi aşteaptă ultima îmbrăţişare...”

marți, 11 octombrie 2011

Moartea iubirii...

Cu hainele zdrănţuite îşi aşteaptă temător pedeapsa.

Poate vă gândiţi ce a făcut, probabil în mintea voastră vă apar o serie de probabilităţi şi începeţi să îl catalogaţi, vă spuneţi în gând Mi s-a părut mereu ceva ciudat cu el”. Nu ştiţi nimic, diferit nu înseamnă ciudat…

Soarta l-a condamnat, l-a aşezat pe un prăfuit eşafod, în stânga lui călăul, în dreapta lui un preot. Unul mai nepăsător ca altul. Călăul se gândeşte la perfecţionarea retezării capului, o mişcare puternică, un balans perfect şi nu în ultimul rând aterizarea capului în coşul de nuiele. Acela e finalul, acolo se vede perfecţiunea călăului, o scurgere perfectă de sânge, acelaşi om în două părţi…Preotul v-a murmura ceva… fără rost, acest suflet nu o să îl salveze, călăul o să împiedice asta. Ştii… sufletul lui vrea să îşi părăsească corpul printr-o ultimă strigare, dacă capul ţi-e în nuiele cum o să strigi…

În eterna lui aşteptare ea i se arată, cu palmele ei catifelate îi mângâie faţa şi îl sărută… “Astăzi… ai scăpat!

Sunt Tlaloc şi vă spun ca viaţa mereu o să vă condamne la eşafod, o moarte a ceva din sufletul tău.

Îţi simt mâinile catifelate pe faţa mea, încă nu am scăpat… aştept sărutul.

Prin ceaţa groasă, astăzi sunt Soarele… mâine poate o să fiu Luna…

duminică, 9 octombrie 2011

Captiv în inutil

O să îcerc să spun STOP, mumurând prin ploaia asta rece...

În confensionalul meu nu mai am nimic de spus, s-a rupt acea sârmă... Acum mă gândesc la acest cer posomorât, negru și plângăcios ca un mic copil. Picătură lângă picătură se prelinge pe corpul tău, ți-e rece? Ești tristă dar în același timp veselă. Cuvintele mi-au dispărut, nu mai au sens... Am rămas cu o singură direcție Înainte”. Mi-am spus de foarte multe ori “Privește și taci, îndură și mergi mai departe ” acum nu mai vreau, îmi vine să te opresc și să strig mut.. ‘Stai! Mai stai puțin!”…

Parcă ce vroiam așa de mult s-a întâmplat… am oprit timpul să nu simt durerea și am rămas captiv în el, te rog pornește secundarul, te implor întoarce clepsidra!

Mi-e frică…

În această noapte rece Tlaloc se joacă cu norii…

Astăzi sunt Luna, prea neînțeles pentru unii…