miercuri, 17 august 2011

Sunet mut.

"Aş vrea să fiu un sunet, nu aş vrea să fiu un sunet oarecare…Aş vrea să fiu un sunet mut!
Îmi imaginez că sunt o coardă de chitară, nu una oarecare, o coardă ruptă ce nu a rezistat tensiunii prea mari.
Spune ceva, te rog, doar spune ceva!
Privesc în colţ de stradă cum un om, cu ochii înlăcrimaţi, cântă la vioară. Oare cineva îi aude cu adevărat melodia, oare sunetele ce le scoate, la atingerea arcuşului pe corzi, le înţelege careva?
Aş vrea sa fiu sunetul unei clape de pian, o clapă prăfuită ce fusese atinsă de degetele ei fine, încă îi mai simt mângâierea. Offf… ce frumos ne înbinam amândoi, serate lungi de muzică angelică…"

Tlaloc este sunetul unei clape de pian, ultima clapă…

Atunci când sunetul unui pian îmi atinge sufletul, mă pierd în zare, îmi imaginez cum cenuşa amintirilor este purtată de vânt, urlete, şoapte, vuiete, sunete… ce vor povesti mereu ce a fost în timp…

Astăzi sunt Luna, un sunet între stele… mâine poate o să fiu Soarele…

3 comentarii:

pandhora spunea...

sunetul se pierde...chiar si ecoul lui uneori...
important este sa nu fie un sunet pierdut...
amintirile nasc emotii...si sunetele la fel...

Little Thoughts spunea...

Poti fi sunetul amurgului catre infinit, pentru ca atunci cand iubirea a trecut prin inima ta, a lasat o aprenta greu de uitat...

busola-aurora spunea...

Da, despre acel sunet mut am vorbit si eu in postarea " Secretul unei perle" , o povestioara compusa de mine intr-o seara lunga....