luni, 28 martie 2011

Mărturisire de după gratii...

"Am încercat să dau viață unor sentimente, cuvinte așternute în acest spațiu vid, mărturisiri a unui suflet. Le-am așternut aici, ascunse de tine, nu vroiam să le vezi, nu vroiam să ma cunoști, dar acum...
Ai vazut vreodată un leu inchis? Ragetul lui o să te înebunească. Așa mă simt eu acum, închis, departe de tine, departe de libertate. Îmi văd barele de fier cum sunt marcate de timp, rugina și-a făcut apariția, și eu sunt tot aici. În fiecare noapte îți faci apariția, mă privești, încerci să mă atingi și apoi te retragi speriată, nu ți-e frică de mine, acum m-ai dominat.
Puteai să mă alungi, să arunci cu pietre după mine orice numai închis să nu fiu..."

Tlaloc e singurul care îl hrănește pe acest leu.

Astăzi sunt Luna, mâine e o alta zi...

luni, 14 martie 2011

Mi-am turnat în pocale de aur otravă...

Ai simțit fiorul fricii, să te cuprindă în singurătate?

Ți-ai pusc iarăși această prăfuită mască, ai crezut că nu îmi dau seama? Am observat ca e din sticlă, o sticlă atent șlefuită, ca să îți poată umbri emoțile…
Mi-am turnat în pocale de aur otravă, dulce amăruie, asemenea vinului dulce ce te înșeală, doisprezece pocale la număr, unul mai amar ca altul…
De vei gusta din ele o să îți dai seama ce este, unele persoane îi spun “iubire” .
Otrava fericirii.
M-am căit, spovedania mea mi-a fost sfărșitul. O să aștept diminețile răcoroase de primăvară, o să îmi ascut ghearele și cu sete o să năpustesc asupra ta. În ochii tăi m-ai văzut mereu un blând iepuraș luându-mă mereu de urechi. Ai uitat?! Eu sunt o felină!
Ce o să faci? O să te retragi în colțul camerei tale, cerând îndurare? Nu o să admit asta! Nu eu, nu cel ce am devenit...
O să simți fiorul fricii, o să plângi și cu ultimele puteri o să te agheți de acea speranță, nu îți fă iluzii... acea frică ce se numește singurătate.

Tlaloc liniștit tace...

Când ea îl mângâie pe creștet, se aude un tors de felină...

Astăzi sunt Soarele, mult prea roșu la apus... mâine poate sunt Luna.

luni, 7 martie 2011

Cocoțați pe sârmă...

Își leagă strâns șireturile, teneșii noi trebuie să îi stea perfect în picioare, Șosetele nu își au rostul…
O sărmă întinsă, cablu oțelos ce face legătura între două lumi staționare. Susul o jos și josul e sus, doar de echilibru ai nevoie.
Aici nu ai voie să gândești, nu sunt reguli, tu ești singura regulă și tot tu ești și rezolvarea.
Dacă l-ar întreba cineva de ce o singură regulă, ți-ar răspunde “lasă-mă în pace!”
Acolo sus, pe acea sârmă, e locul lui de spovedanie. Chiar dacă trebuie să își păstreze echilibrul, pe acea sârmă ruginită, în acel loc, el se simte în siguranță.
Dacă ai privi această punte, această legătură, te-ai cruci, ți-ai face cruce și ai scuipa pământul din fața ta spunându-ți “Blesteme... Doamne, ai milă de mine!”
O sârmă ce ține în tensiune doi piloni, adevăr și nebunie.
Dacă ai curajul de a păși pe această sârmă, te vei simți atras de identitatea ta animalică, aici simțurile tale se vor ascuți, mintea ta îți va juca feste, vei deveni un animal!
Urletul tău arsuzitor o să facă acel cablu să vibreze, adevărul, care doare, te va duce la nebunie...
O să urli singur și o să îți auzi ecoul la nesfârșit.
Ai auzit vreodata un strigăt de durere? O să te secere, picioarele o să îți fie moi ca o lumânare care stă la soare, adevărat e acest urlet și totuși e nebunie.
Atărnat de o sârmă, deasupra nori, dedesubt ceață...

Tlaloc se gândește la vise... oare cele mai frumoase vise sunt coșmaruri deghizate?

Într-o cămașă albă de noapte, brodată cu floricele albastre, ea păși lângă el pe sârmă, îl luase de mână și îl sărutase...
Unele rezolvări au nevoie doar de două suflete... așezate pe singură sârmă.

“Iubito, e adevărat că te iubesc, chiar dacă ti-se pare o nebunie!”

Astăzi sunt Luna, mâine poate o să fiu Soarele...