sâmbătă, 26 februarie 2011

Pui, ți-am prins codițe!

Pui?
Da Pui!
Nu vrei tu să te faci mic, mic?
Cum să mă fac mic, așa cici-mici?
Nu Pui, mic să te bag în buzunar și să te duc acasă la mine, să stai mereu cu mine.
Nu pot Pui, nici dacă aș încerca să mă dau de trei ori peste cap.
Dar eu vreau să te faci mic, așa de mic încât să te duc la mine acasă...

Trecuse timpul, nu e el mic ci ea se făcuse mică, are și doua codițe, o poartă mereu cu el doar că... un metal e lipsit de sentimente.

joi, 10 februarie 2011

Domnița sticlei

Se așează în genunchi, parcă ar spune o rugăciune...
Nu o cunoaște, poate nici nu vrea acest lucru. Murmură ceva...
În palmele moi ține un lăstar al unei plante sălbatice, îl freacă gingaș în căușul palmelor, apoi cu repeziciune, îl miroase . Își ridică ochii spre cer parcă ar cere îndurare, se lasă ușor pe spate și adoarme...
Îi privește mereu ritualul, parcă s-ar repeta la infinit, face acest lucru doar o dată pe zi, el nu înțelege de ce, și nici nu își poate da seama, privește prin sticla-i albăstruie...
Un cerc. Un zid îmrejuru-i o îngrădește, cărămizi de sticlă, lucioase, perfect îmbinate, puțin albastre...
Ar vrea să o ajute, să o înțeleagă, dar sticla groasă îl ține departe, îi este permis să o vadă, dar de înțeles și acum se mai întreabă...

Tlaloc ar sparge sticla, dar nu vrea ca tânărul să se taie în ea...

Ea greșise cu ceva, în urmă cu câțiva ani, își ridicase împrejurul ei un zid, vroia ca să fie văzută și în același timp să vadă. Folosea un lăstar în ritualul ei, în fiecare zi altul, îi trăgea aroma puternic în piept pănă leșina, nu înainte de a privi soarele ce îi zămbea...
El greșise cu ceva, în urmă cu câțiva ani... o îngrădise într-un cerc din sticlă, să o poată vedea...

Astăzi sunt Luna, mâine poate o să fiu Soarele...