luni, 3 ianuarie 2011

Primul vis.

Cetatea veche a marelui conte, încă îmi mai provoacă o stare de neliniște.
Am ajuns în acest oraș cu trenul, mijlocul de transport unde străinii își unesc destinele întâmplător, un bilet doar dus, care mereu la sfărșitul călătoriei se alege cu o gaură în el.
Nu făcusem prea mulți pași, mă abordase direct, făcea reclama la un obiect pe care vroiam să îl achiziționez în săptămâna ce va urma, nu am lăsat-o să își spună “poezia” am știut despre ce este vorba și am completat un pliant pe care ea mi-l dăruise, m-am îndepărtat grăbit...
Din greșeală îi luasem pixul, desigur ea a observat acest lucru și s-a repezit după mine luâdu-mă instinctiv de mănă...
Atunci timpul s-a oprit.
Am realizat ca sunt printre ruine, o clădire imensă din care cădeau cărămizi era în fața noastră, încercam amândoi să trecem prin molozul ce se crease la picioarele măreței clădiri, o clădire pentru zei... în tot acest timp ne țineam de mână.
A izbucnit un foc violent, oamenii fugeau fiecare încotro apucau...
“-Alo?
-Da!
-Scuze, te-am trezit?
-Nu, stai liniștită...”

Tlaloc cândva nu mai visa frumos, acum totul a revenit la normal.

Astăzi sunt Luna, măine o să fiu ceva special...