marți, 13 decembrie 2011

Da şi nu, domnule Paler!

"Ţi s-a întâmplat şi ţie aşa ceva. Am dreptate, nu-i aşa? Şi ce ai făcut? Cum ai reacţionat în faţa imprevizibilului? Ai plâns de nervi? Te-ai ascuns în casă?
Nu e o soluţie. Trebuie să fii curajos. Şi asta deoarece nu e ceva imposibil. Curajul înseamnă să te implici într-o acţiune deşi abia poţi vorbi de emoţii sau de teamă. Asta e definiţia invingătorilor."

Da, domnule Paler, acela mi-a fost sfârşitul, mult prea dureros ca sâ îl pot înţelege... dacă am plâns?! altfel nu se putea. Mă gândesc şi acum să plâng dar nu pot. Ştiu, e o prostie, cum să nu poţi plânge când nu poţi râde. Păi... uite aşa domnule Paler, dacă nu pot, nu pot şi nu că nu aş vrea...Luna aceasta mi-a adus sfârşitul, atunci am căzut... luna cadourilor, a magiei de Craciun... Nu, domnule Paler, nu mai vreau să cred aşa ceva, le urăsc, una câte una... urăsc cadourile, urăsc pomul împodobit, urăsc totul! De ce?! pentru că aceste zile au fost cele mai importante pentru mine, pentru că ascundeam cadourile ca să le găsească când nu se aştepta, imprevizibilul, acela era frumos domnule Paler, acel imprevizibil, să cauţi prin sertarele cu haine şi să îţi găseşti cadoul... acum le urăsc. Zilele trecute m-a făcut să zâmbesc un cadou, un Mos cu un Om de zăpadă încălecau un brad... Acel Om de zăpadă a însemnat totul, cinci au fost la număr...
Trebuie sa fiu curajos domnule Paler? să încerc ceva ce spui că e imposibil?

"Şi este explicaţia pentru succesele celor care se ridică mental chiar mai sus decât un munte. În astfel de situaţii, o căprioară muşcă dintr-un leu. Şi nu invers!"

Da, domnule Paler, succesele... să fim noi căprioara care muşcă dintr-un leu, să fugărim fiara însetată de sânge... Nu, domnule Paler, eu sunt leu, eu sunt acel animal răpus de o căprioară, eu am fost atacat de imprevizibil, eu am fost cel însetat de sângele iubirii... ca să, ce? să plâng de nervi şi să am nopţi nedormite...

"Niciodată nu vei fi suficient de bine pregătit pentru a trece la treabă. Mereu se va găsi ceva sau cineva care să te critice şi să încerce să îţi adoarmă simţurile. Şi ce dacă plouă? Tu ştii că trebuie să ţinteşti spre soare. Şi spre o apă limpede."

Da, domnule Paler, vorbeşti de critici, puţin îmi pasă, pot lăsa aceste cuvinte lor sau doar mie. Ei nu ştiu acest lucru, nu văd după aceste cuvinte, un nebun, un zeu, pentru ele. Nu, domnule Paler, nu o să îmi poată adormi simţurile, nu mie. Ar putea să mă amăgească, să mă prindă in mrejele iubirii, să mă întoarcă, să mă sucească... Şi dacă plouă, să plouă cu găleata! Eu sunt Luna eu sunt Soarele...

"Gata! Acum eşti pregătit. Nimic nu te mai poate surprinde. Tu eşti surpriza. Eşti chemat pe podium."

Da, domnule Paler sunt pregătit, sunt pregătit de foarte mult timp, nimic nu mă mai surprinde şi dacă m-ar surprinde nu o sa fie imprevizibilul, da, domnule Paler, eu sunt surpriza de pe podium!
Şi totuşi domnule Paler, am nevoie de un public, de un singur spectator, am nevoie de o "ea".


marți, 6 decembrie 2011

Zeul a murit!

Cândva căuta ceva în neant, se pare că a găsit.

Printre statui şi feţe vopsite,
Printre nebuni şi animale pitite,
Atunci când Luna e sus pe cer,
Atunci când e prins într-un ungher,
Desculţ şi fără de folos,
Privind un câine cum roade un os,
Când Soarele îl arde cel mai tare,
Când nebunia lui nu e o întâmplare,
În clipa ce murmură în tăcere,
În gura lui având gust de fiere...
Privind sus la aştrii,
Ochii ei căprui şi nu albaştrii,
Cu mâna-n palma ei cea caldă,
Vrând ca lumea să nu-i vadă,
Cu surâsul ei din Soare,
Parcă acum nu îl mai doare,
Cu miere, lămâie şi apă,
Acest moment nu ar mai vrea să treacă,
Cu uşi deschise şi închise,
Cu străzi gri neninse...
Cu atingeri nevinovate,
Cu priviri uşor furate...
Şi tăceri neînţelese,
Şi întrebări dese,
În noaptea friguroasă,
Cu ceaţa voluptoasă...
Un zeu, renunţă la nemurire!


Astăzi...



luni, 5 decembrie 2011

Când uşile se închid, o să îmi arunc papucii...

Oameni de zăpadă... în fiecare an, în această zi, dăruia un om de zăpadă.
Dacă ai uşile închise nu te aştepta să fie deschisă o fereastră, îţi rămâne un singur lucru, să priveşti pe gaura cheii... să priveşti cu mâinile sângerânde înfipte în podea aşteptând ca aceeaşi uşă să fie deschisă. Nu te baza pe geamuri, ele nu există...

Am să îmi pun capul pe pernă rugându-mă ca repetabila povară să nu îşi facă apariţia. Am să mă trezesc dimineaţa devreme să îmi iau cadoul, şi ştiu cu nu o să am parte de el, o să privesc în gol o pereche de papuci neavând nimic în ea, nici nu vreau să fie ceva acolo... O să imi petrec ziua ca fiind una normală ştiind că nu e aşa... Am să mă spăl cu apă rece pe faţă şi o să îmi aprind o ţigară şi o să mă uit cum jarul arde tabacul din ea, atunci o să mă gândesc că timpul e doar la trecut, o să fiu sigur că poimâine, acea zi care este şi astăzi, o să fie ieri. Restul o să fie tăcere!

Tlaloc nu poartă papuci.

Nimic nu mă face mai împlinit ca atunci când o să mă trezesc dimineaţa cu un sărut şi o îmbrăţisare.

Astăzi sunt Soarele mult prea arzător!


luni, 28 noiembrie 2011

Cândva a fost un înger...

Antiteză.

"Suflet dezbrăcat... aruncat singur într-un colț... asteptând soarta lui, atât de singur... privește, învață și luptă! Lacrimi, oare sufletul plânge? Poate speranța nu a ajuns și la el, s-a născut prea repede pentru a primi-o, s-a născut prea târziu nemaifind cine să îi dăruiască, suflet dezbrăcat nu fi trist, zâmbește, îngerul cu aripi albe a sosit, e așa frumos, te îmbrățișează, te ocrotește, e așa de blând... suflet trist acum ești împlinit, nu ai avut speranță dar ai avut curaj, acum e lângă tine, te atinge, te ocrotește, te întelege ....Cercul s-a închis, razele lui te-a încălzit, e așa de alb... o suflet trist ești așa de fericit...”

Tlaloc astăzi e Soarele.

vineri, 25 noiembrie 2011

Singur între destinaţii...

"Ca să cunoască lumea a trebuit în primul rând să se cunoască pe el. Acesta i-a fost sfârşitul. Ceva banal, pe un peron în gară, cu un bilet doar dus îşi aşteaptă mijlocul de transport. Priveşte lumea singuratică din împrejurul lui. E frig. Un lucru e cert, el călătoreşte mereu cu un bilet doar dus, nu ştie dacă o să se mai întoarcă..."

Tlaloc trimite razele Soarelui...

Dacă o să îl priviţi o să îl cunoşteţi, nu e cineva important, e doar un singur om care pleacă spre o anumită destinaţie fără ca cineva să îl aştepte... fără ca cineva să îl îmbrăţişeze...

Astăzi sunt Soarele, mult prea impunător...

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

Bariera din calea vieții...

Mă aflu într-o mașină pe un drum cu un singur sens... din loc în loc cu bariere de cale ferată...

“Ajung iarăși la această barieră, ciudat e că bariera acoperă doar jumătate din drum, aș putea să o ocolesc, știu... riscul e mare și lumina roșie a semaforului mă obligă să nu fac asta. Totuși stau și mă gândesc la această oprire. E ca în viață. Ne oprim din drumul nostru, ca și coincidență mă aflu pe un drum cu un singur sens asemănător vieții, nu poți da înapoi, o singură direcție si o singură destinație, ÎNAINTE. Sunetul răsunător al barierii mă scoate din sărite, parcă ar fi un avertisment mult prea aspru. Ding, dong... răsună spre infinit... așa îmi pare mie, e obsedant, parcă nu mă pot concentra. Aștept ca trenul să treacă, alt sens, altă destinație, alți oameni... eu, din obligație, trebuie să nu le deranjenz călătoria lor, în sensul lor, în destinația lor... aici ne intersectăm, la o lumină roșie și un sunet enervant ce parcă ar ține la infinit...

Tlaloc își urmează cursul vieții lui, urmând un singur sens și o singură destinație…

Astăzi sunt Luna, palidă și roșie asemenea unui semafor de cale ferată…

vineri, 18 noiembrie 2011

Avertisment!!!

Sunt umbra lăsată de tine în întuneric, sunt pasul tău pe dune de nisip...

“Să nu îl lași singur, să nu îi promiți nimic din ce-i poți da, nu o să suporte aceste lucruri, e om și totuși zeu. Nu e zeu peste oameni, e zeu peste sentimentele lui, le-a oprit, le-a pus în borcane ca pe murături, să fie păstrate peste timp, le-a așezat pe raftul cel mai sus, în bibliotecă, printre cărți. Câteodată e neliniștit și se agață de persoanele care îl înțeleg, atunci e vulnerabil, atunci e gata să cadă din echilibrul lui, atunci e momentul când el strigă după ajutor. Te rog în numele lui, nu-l privi în ochi dacă nu vrei să-l ajuți, nu-i zâmbi daca nu vrei să-i fii alături, o să se ridice și singur din mocirla ce e mereu aruncat, așa a fost învățat, mereu cu capul sus chiar dacă e murdar pe față. Nu o să interacționeze cu oamenii care nu sunt importanți în viața lui, el nu e așa, îl văd de aici de sus, parcă ar striga după tine… Ce e cu el? Oare cine o să îl înțeleagă, oare cine o să-i mângâie sufletul… și îngerii îi plâng de milă. Chiar dacă în nebunia lui nu vrea să recunoască, e adevărat… inima îi bate mult prea puternic s-a îndrăgostit. Știa de mult timp asta, nu a vrut să recunoască, chiar dacă lumea îi spunea acest lucru, s-a speriat, dacă o să cada iarăși… dacă o să clădeasca în inima lui castele… și o să fie sfărâmate de oameni, de oameni ce au locuit în ele, de tine… Aici îi sunt cuvintele și se agață mereu de ele, aceasta îi e masca. Da, aceasta e masca lui, CUVINTELE. În fiecare literă el pune pasiune, în fiecare cuvânt el te descrie… pe tine cea ce definești locul.”

Tlaloc e prins în mrejele cuvintelor…

Astazi sunt Luna, mult prea efemer pentru oameni…

Un sărut și o îmbrățisare...

În chipul ei se regăsește, el lângă ea...

E frig. Ea încă doarme, atât de profund încât nu-i simte privirile continue ce îi admiră chipul. Atât de frumoasă, atât de gingașă. O atinge ușor pe umărul dezgolit, îi atinge pielea fină atât de atent încât să nu o deranjeze din visele ei. Cu ochii mari cu gene lungi, ea e cuprinsă în visul ei. El ar dori să facă parte din visul ei... zâmbește în somn. Îi acoperă ușor umărul dezgolit și o sărută pe obraz... a rămas preț de o clipă cu buzele ațintite pe pielea ei trăgând aer în piept atât de puternic parcă ar fi ultima lui inspirație... „

Tlaloc îi cunoște.

Lasă-mă să te învelesc dimineața, lasă-mă să te îmbrățișez toată noaptea...

Astăzi sunt Luna...

vineri, 11 noiembrie 2011

Iertare...

O să mă întorc la voi, tu Lună şi tu Soare... oare am alergat dupa iluzii?

marți, 8 noiembrie 2011

Prinţesa din turn

Trei vrăjitoare nebune l-au transformat într-un "lebăd", ştiu că nu există aşa ceva, mai bine spus nu a existat aşa ceva până acum. L-a vrăjit să fie alb, mare şi greoi...
Lebedele nu pot trăi singure, pentru ele nu există singurătate, trăiesc doar în perechi, o lebădă şi un "lebăd". Acest "lebăd" fiind vrăjit, nu are pereche, neghioabele de vrăjitoare l-au silit la singurătate. Mare tristeţe e în sufletul lui... E alb să îl vadă toată lumea, e alb să rădă lumea de singurătatea lui şi greoi să nu îl piardă nimeni din vedere...
Dormea ziua şi mergea noaptea, aşa se ferea de lume...
Mergând supărat, cu capul în jos, văzu o pietricică sclipind în beznă. Dădu cu ciocul în ea şi i se păru ceva ciudat, nu mai strălucea. Tresărise, se uitase împrejur cu teamă, "o fi vreo iluzie?" se întreba el în gând... În depărtare văzu o luminiţă, inima îi bate puternic. Oameni, ceea ce şi eu am fost cândva... Curios din fire se îndreptă spre acea luminiţă. Era tot mai puternică, albă ca şi el... Ajugând la acea magică lumină a întâmpinat ziduri, imense, turnuleţe peste turnuleţe. În cel mai înalt turnuleţ se afla acea lumină. Lebădul era luminat de acea lumină, se speriase, începu să se agite, fugea din stânga-n dreapta şi din dreapta-n stânga... zbura de jos în sus şi de sus în jos... acum şi în beznă e recunoscut... Se ascunsese după un bolovan, inima lui o luase razna. Se gândi ce să facă, să rămână ascuns în speranţa ca acea lumină să nu îl mai urmăreasca sau să o înfrunte. Stând aşa preţ de câteva secunde îi veni prin minte clipe din trecut, de când era om... Într-o clipă se întoarse spre lumină, îşi întinse aripile şi zbură spre turn. Nu ajunse să o zărească bine şi căzu pe aceaşi stâncă unde, preţ de căteva secunde luase această decizie de a înfrunta lumina... Ochii lui erau hipnotici, căprui închis... un dragon îl doborî la pământ...
Acesta îi era sfârşitul, pe o stâncă care l-a ascuns şi la îndemnat la moarte... Din îndepărtatea pădure se aud plânsetele vrăjitoarelor, creaţia lor s-a spulberat...
Din turn porneşte o lumină albă ce îl luminează pe lebăd, acolo jos pe stâncă... Dragonul începuse şi el să plângă, nu-i venea să creada ce a făcut. La fereastra turnului apăru un chip angelic, era o printesă, cu ochii mari şi părul negru, cu pielea fină si ochii căprui.

Dragonul acum e vesel şi nu mai păzeşte acel castel. Un bătrân spunea ca s-a întâlnit cu acest dragon şi îi spuse poveste de mai sus, şi îi mai spuse că prinţesa coborâse în grabă în acea seară la "lebăd" şi îl sărutase pe săracul muribund, lumina dispăru şi el devenise iarăşi om, se luase de mână şi plecase spre apus...

Tlaloc a împrăştiat norii ca ei să fie mereu luminaţi de Soare.

luni, 7 noiembrie 2011

Rugăciune

Mă închin în faţa ta Doamne, şi îmi cer iertare. Aş vrea să te rog ceva. Tu mă cunoşti cel mai bine, sunt de neînţeles pentru că aşa am vrut eu să fiu, dar nu o fac din răutate, nu o fac ca să îi chinui pe cei de lângă mine, o fac pentru ca aşa mi-e cel mai bine... sau poate aşa aş vrea să cred... Sunt blestemat? Cu ce am greşit în viaţa asta când toate le-am făcut cu rostul lor. De ce mă agăţ de ea, de ce sunt neliniştit când dorm... de ce mi-e frică? Mi-e frică să ridic castele ca ele într-o bună zi să dispară... de sfârşit, de asta mi-e frică...
Doamne, nu te mai rog nimic, sunt alte persoane care au nevoie de ajutorul tău.

Se ridică din genunchi şi pleacă, în gând "repetabila povară" îi răsună la nesfârşit... îşi întoarce privirea spre altar şi sopteşte tremurând "Fie ca ea să fie fericită!"

Unde eşti tu Lună că neliniştea mă apasă...

Despre ea (2)

A venit timpul ca Luna şi Soarele să vadă dacă el încă mai rezistă acolo jos, printre oameni. Gardianul îşi făcu apariţia!

-Ai vrut să pleci?
-Şi, unde aş pleca?
-Deocamdată eu pun întrebări!
-Da, am vrut să plec, am vrut să o iau nebun de mână şi să fug...
-Unde să fugi?
-Departe, departe de voi, departe de Lună şi Soare, departe de această lume... să fiu doar cu ea.
-Crezi că ai să reuşeşti?
-Şi de ce nu, de ce să nu îi spun ce am de spus, de ce să nu îi spun ce simt, de ce sa nu o (...)
-Tăcere!!!
-De ce mă întrerupi, de ce nu mă laşi să spun?
-Am spus tăcere!!! (Gardianul ridicase asupra lui sabia ruginită)
-Trebuie să plec, i-ai supărat! O să mă întorc să dai socoteală!

sâmbătă, 5 noiembrie 2011

17 puncte şi o tăcere imensă

Poate trupul tace, dar sufletul?
Îmi vin în minte două cuvinte, "aripi" şi "rădăcini", mă gândesc la ea ca la o personă verticală, cu picioarele înfipte adânc în acest pământ mocirlos şi cu sufletul în înaltul cerului. Şi eu sunt la fel, întins între plus şi minus infinit, orizontal, împrăştiat în infinite particule pe o solitară sârmă, mereu în echilibru... acolo mi-e confensionalul. Nu mă pricep la cuvinte şi vă rog ca pe acestea să nu le luaţi în seamă... sunt doar strigătul mut al unui suflet întins la infinit... (şi la plus şi la minus!)
Două particole s-au intersectat cu mine.

Către cea ce am iubito! (Pentru M.)

Şi sunt un nebun? Ştiu asta, nu trebuia să mi-o spui. Aceste însemnări considerate de tine "o prostie" nu sunt pentru tine, un singur sertar ţi-e dedicat, dar şi acela e dedicat iubirii mele ce am avut-o pentru tine, degeaba mai încerci să mă răneşti, nu o mai poţi face! Ai ajuns la vorbele mele, desigur, nu o să poţi citi aceste cuvinte, sunt interzise pentru tine, ai vrut ca şi acest loc, acest confensional să îl distrugi. Gata, asupra mea nu mai influenţă!

Către cea ce m-a iubit!(Pentru E.)

Zâmbăreaţo... eşti fericită? Sunt zeu, sunt zeu uman, aşa ai crezut tu... şi tu ai încercat să distrugi acest loc, ai crezut că lumea o să arunce cu pietre în mine doar pentru că mi-am ales acest nume? Te-ai înşelat! Da, mă cred mai presus de lume, şi totuşi mai prejos de ea... "Tlaloc mi-e numele, eu sunt Soarele şi Luna" aici nu ai înţeles şi nu o să înţelegi vreodată!

Către "17 puncte şi o tăcere imensă" (Pentru )

. Ochii căprui au fost primii pe pământ.
. Zâmbetul tău îmi face sufletul fericit.
. Aş vrea ca în căuşul palmelor mele să am sufletul tău, cu o ultimă suflare sufletul meu să se alature de al tău, acolo să se unească într-o sferă, palmele mele o să rămână mereu calde.

Acestea sunt doar trei puncte, restul până la 17...

Când m-am născut, ursitoarele nu mi-au terminat sfera, nu era perfectă... am preferat să mă nasc mai repede si să nu primesc nimic de la ele.

Nu mă pricep la cuvinte şi vă rog ca pe acestea să nu le luaţi în seamă...

Tlaloc observă multe şi dacă tace asta nu înseamnă ca l-ai prostit.

Unde eşti tu Lună că neliniştea mă apasă...


miercuri, 26 octombrie 2011

Formula iubirii

... sau reacţia fericirii.

Postulatul întâi şi în acelaşi timp şi ultimul.
Pornind de la premiza: Vreau iubire pentru că m-am săturat să fiu singur.
Cerinţe: Iubeşte sincer!

Deducerea formulei:

Pe lume suntem mulţi şi poate prea puţini, prea puţini pentru a-mi îndeplini cerinţele, să nu mă înţelegeţi greşit, nu am pretenţii mari... sunt realist şi visător în acelaşi timp. E ciudat. Poate pentru tine, tine, tine şi pentru tine cel ce apleci capul timid în jos...
O să vă spun două mari nume, pentru mine sunt nume chiar dacă acum vă gândiţi la ele ca la nişte simple litere, atenţie, nu sunt!
X şi Y, atât de simple.
Vă gândiţi acum că e o mare prostie, cum să le dau unor litere nume, cum să fie ele însăşi nume când ele sunt litere. Uite că se poate! Eu pot, întrebarea e: "Poţi şi tu?"
Avem aceste două nume, acum vă gândiţi ce o să fac cu ele. E simplu, nu le adun, nu le scad, nu le împart sau le înmulţesc, nu fac aranjamente cu ele... nimic ce ţine de matematică.
O să le contopesc, o să aşez Y-ul peste X.
Nu o să iese nimic pentru că în iubire nu sunt formule, o să fie doar un semn dar, dacă o să îl privim o să ne pară interesant. O să avem un X cu trei picioare, în partea de sus avem două linii, acestea semnifică iubirea, acestea sunt acel "noi doi", acel eu cu tine sau tu cu mine şi nu eu şi tu sau tu şi eu...în partea de jos avem trei linii, acestea înseamnă stabilitate. Stabilitatea începe de la numărul trei, numărul patru e doar de aspect...

Fiecare ne imaginăm formula iubirii în felul nostru, litere, cifre, nume. Contează un singur lucru, să fie "noi doi" aşezaţi pe ceva stabil, acea stabilitate se regăseşte în clipele minunate petrecute împreună, în atingeri, în săruturi...

Acum treci la tablă!

Astăzi sunt Tlaloc şi mi-e dor de Lună...

sâmbătă, 22 octombrie 2011

Despre ea (1)

Luna și Soarele își trimise gardianul. Sus, pe munte, el trebuie să răspundă la întrebări, e o ceață groasă și se lasă seara...

-Ai crezut că o să scapi? Nu! Tu nu ai scăpare...

-Întradevăr... s-a adeverit că eu nu am scăpare.

-Cine e ea?

-Cine e ea?! Nu, asta nu e întrebare, o poți numi om dar nu e... e ca Luna și Soarele, un astru, dar nu pentru voi, nu pentru ei... pentru mine, pentru lumina ochilor mei... Nu întelegi! Te-au trimis pe tine ca să fiu înspăimântat? Nu... tu cel fără nume, tu cu sabia ruginită...

-Tăcere!

-Acum mă pui să tac? Și de ce aș tăcea? Dacă ea e (...)

-Am spus tăcere!!! Trebuie să plec, o să mă întorc când nu te aștepți, să fii pregătit!

marți, 18 octombrie 2011

Ultima scrisoare sau...

...spovedania ultimelor cuvinte.

"Cuvintele îi erau totul, mult prea sus, aşezat între Luna şi Soare, „extreme” aşa îi spune el, extreme ce se atrag, facut din două părţi, una ca să îl lumineze şi cealaltă să îl privească. Sufletul acum a coborât dintre aceşti aştrii, a coborât iaraşi pe pământ, să o vadă, să o simtă, e atras la fel cum luna mângâie valurile mării, mult prea mari... mult prea adânci, ar vrea să stea, să îşi petreacă timpul aici, jos, printre oameni, are nevoie de direcţie, le are pe toate dar nu are acel loc, l-a găsit, îl cunoaşte de mult timp... l-a înţeles şi a rămas uimit de asemănări... unde se află el acum? în drum spre ea, lângă ea... daca e nevoit să se întoarcă, dacă Luna îi întoarce spatele, dacă Soarele îl arde prea puternic... Acum e cel mai rău şi cel mai bine, astăzi, mâine... sunt doar zile nu vrea să creeze inimi vrea să creeze sfere, sfere colorate un întreg... un întreg perfect care se completează...

O sfera aşezată în lumea lui şi totuşi printre oameni... o sferă acceptată de Lună şi de Soare, astfel Soarele îi va căuta pe acest pământ, va căuta această sferă ca să o umple de energie, de continuitate, de strălucire... iar seara, în timpul zilei, dimineaţa şi când lumea doarme, Luna o să menţină această sferă în echilibru o să o atragă mereu asupra ei, o să o încarce mereu cu neînţeleasa iubire...

Acum mai priveşte pentru ultima dată în neant, aici sus unde s-a plimbat mereu fiind ba Luna ba Soarele...

(Privind spre aceşti doi aştrii ce i-au fost parinţi, îşi spune spovedania)

-Vă mulţumesc ca m-aţi înţeles şi m-aţi ţinut în echilibru, fără voi eram pierdut, nu eram pe acea sârmă... m-aţi lăsat să fiu o parte din voi, mai aspru, mai arzător, încrezător şi fără milă aşa cum eşti tu Soare, iar tu când creştetul mi-l mângâiai mă simţeam om din nou, sentimente apăsătoare...tu Lună ce m-ai îmbrăţişat ca o pelerină în timp de ploaie îţi mulţumesc! Îmi iertaţi şederea prelungită, poate atât am avut nevoie, zile numărate cu soare cu ploaie... Vă rog să nu mă uitaţi, acest lucru îmi v-a provoca sfârşitul, e timpul ca eu să plec... mă simt iaraşi om ce în sufletul lui au renăscut sentimente, sunt de neînţeles şi totuşi acela, în inimă mi-a răsărit o sferă... O să mă duc să o caut singur, fără voi şi totuşi să mă priviţi de sus că am plecat în aşa grabă şi de v-a fi să cad din nou în mocirla rece lăsaţi-mă acolo de mine să nu vă mai pese... O să mă ridic şi singur aşa am fost învăţat, nu le poţi avea în viaţă pe toate de la cap la cap...

Acestea sunt cuvintele pe care el le-a rostit, a plecat în grabă spre a lui cautare, ştia unde să ajungă... din trecutul lui a învăţat să nu grăbească lucrurile astfel se destramă, acum e în drum sprea ea, dar se simte ca într-un labirint, drumuri întortocheate... cu el poartă o pereche de papuci de casă şi aşteaptă ultima îmbrăţişare...”

marți, 11 octombrie 2011

Moartea iubirii...

Cu hainele zdrănţuite îşi aşteaptă temător pedeapsa.

Poate vă gândiţi ce a făcut, probabil în mintea voastră vă apar o serie de probabilităţi şi începeţi să îl catalogaţi, vă spuneţi în gând Mi s-a părut mereu ceva ciudat cu el”. Nu ştiţi nimic, diferit nu înseamnă ciudat…

Soarta l-a condamnat, l-a aşezat pe un prăfuit eşafod, în stânga lui călăul, în dreapta lui un preot. Unul mai nepăsător ca altul. Călăul se gândeşte la perfecţionarea retezării capului, o mişcare puternică, un balans perfect şi nu în ultimul rând aterizarea capului în coşul de nuiele. Acela e finalul, acolo se vede perfecţiunea călăului, o scurgere perfectă de sânge, acelaşi om în două părţi…Preotul v-a murmura ceva… fără rost, acest suflet nu o să îl salveze, călăul o să împiedice asta. Ştii… sufletul lui vrea să îşi părăsească corpul printr-o ultimă strigare, dacă capul ţi-e în nuiele cum o să strigi…

În eterna lui aşteptare ea i se arată, cu palmele ei catifelate îi mângâie faţa şi îl sărută… “Astăzi… ai scăpat!

Sunt Tlaloc şi vă spun ca viaţa mereu o să vă condamne la eşafod, o moarte a ceva din sufletul tău.

Îţi simt mâinile catifelate pe faţa mea, încă nu am scăpat… aştept sărutul.

Prin ceaţa groasă, astăzi sunt Soarele… mâine poate o să fiu Luna…

duminică, 9 octombrie 2011

Captiv în inutil

O să îcerc să spun STOP, mumurând prin ploaia asta rece...

În confensionalul meu nu mai am nimic de spus, s-a rupt acea sârmă... Acum mă gândesc la acest cer posomorât, negru și plângăcios ca un mic copil. Picătură lângă picătură se prelinge pe corpul tău, ți-e rece? Ești tristă dar în același timp veselă. Cuvintele mi-au dispărut, nu mai au sens... Am rămas cu o singură direcție Înainte”. Mi-am spus de foarte multe ori “Privește și taci, îndură și mergi mai departe ” acum nu mai vreau, îmi vine să te opresc și să strig mut.. ‘Stai! Mai stai puțin!”…

Parcă ce vroiam așa de mult s-a întâmplat… am oprit timpul să nu simt durerea și am rămas captiv în el, te rog pornește secundarul, te implor întoarce clepsidra!

Mi-e frică…

În această noapte rece Tlaloc se joacă cu norii…

Astăzi sunt Luna, prea neînțeles pentru unii…

joi, 22 septembrie 2011

Spovedania ceţii

Unora nu le place de mine, îi aud şoptind zgribuliţi “Să o ia naiba de ceaţă…” Mă gândesc mereu ce vină am eu, aşa sunt eu… puţin friguroasă. De ce mă înjuri? Ştiu, ţi-e incomod să ai vederea limitată dar, niciodată nu te-ai gândit că acest lucru, această înfăţişare a mea e un blestem. Mă critici mereu, din cauza mea nu vezi, ba ţi-e frig sau că urăşti aceasta umezeală...

Doar unor dobitoace le place înfăţisarea mea, se ascund, crează frică... atacă. Dar voi, dar tu, ce motiv ai să te iei de mine?

Nu am fost mereu aşa, în timpuri străvechi de voi uitate, arătam ca tine, eram chipeş! atât îmi amintesc... timpul a tăvălit asupra mea, acum sunt doar o ceaţă dată naibii de voi.

Îmi amintesc şi de ea, atât de frumoasă era în faţa ochilor mei...

Mi-au luat-o, tot ce am iubit mai mult... Au venit aşa cum apar eu, pe neaşteptate, pe nevăzute, erau mulţi şi eu doar unul… Sclipirea ochilor mei, domniţa mea, de ce tocmai pe tine… Era toamnă, era frig, sângerând am fost lăsat în apa rece din pârâul din poiană. Atunci mi-am rostit blestemul.

“Fie ca zilele mele să nu aivă sfârşit până nu o să îţi simt căldura la piept, o să te caut chiar dacă ar trece ani şi ani, o să te caut dimineaţa şi seara şi uneori toată noaptea, o să te caut aşa cum mi te-au răpit ei, cu spaimă, atunci când nu se aşteaptă nimeni, o să fiu pretutideni, fiecare colţ, fiecare scorbură, şi în înaltul munţilor şi pe întinsele câmpii, o să fiu ca fumul şi rece ca şi gheaţa, acesta mi-e blestemul!”

Astăzi sunt Luna...

Lasaţi ceaţa să îşi caute perechea, dacă o priveşti din depărtare o să îi observi mersul ei prin ciudate forme, ba mai liniştită, ba mai ascunsă printre văi, mai deasă sau mai risipită doar soarele e potrivnic ei...

marți, 13 septembrie 2011

Unde eşti?

"Îmi plac umbrele, dar nu acelea care se nasc din razele soarelui ci acelea din razele lunii. În capul meu e o nebunie, totuşi mă menţin la suprafaţă, acel echilibru, acea blestemată sârmă... Unde eşti? Te-am visat în mii de culori... pielea ta fină, coapsele tale moi, zâmbetul tău angelic... Ţi-am spus că nu îmi plac visele, le urăsc! Aceste cuvinte sunt spovedania mea, în acest spaţiu vid, cocoţat pe o sârmă încercând să îmi menţin echilibrul. Nu îmi plac visele, cele mai frumoase vise ale mele se adeveresc a fi coşmaruri deghizate, urăsc visele... Dar cu tine e diferit, poate m-am ataşat de tine, nu te cunosc şi, poate am trecut pe stradă unul pe lângă altul, nu ne-am privit, îţi cunosc doar sufletul, un suflet minunat, emoţii... Aş vrea ca umbra mea să fie lângă a ta, să ne privim umbrele şi să râdem copilăreşte de formele noastre ciudate lăsate pe asfaltul gri şi rece. E toamnă, sper să nu fie şi în sufletul tău. Cine sunt nici eu nu ştiu, poate descifrarea spovedanilor mele o să îţi arate răspunsul, nu ştiu cine sunt dar ştiu cine aş vrea să fiu. Busola ta, ce direcţie arată?"

Tlaloc ar vrea să fie...

În liniştea serii, întrebând unde eşti, astăzi sunt Luna...

miercuri, 17 august 2011

Sunet mut.

"Aş vrea să fiu un sunet, nu aş vrea să fiu un sunet oarecare…Aş vrea să fiu un sunet mut!
Îmi imaginez că sunt o coardă de chitară, nu una oarecare, o coardă ruptă ce nu a rezistat tensiunii prea mari.
Spune ceva, te rog, doar spune ceva!
Privesc în colţ de stradă cum un om, cu ochii înlăcrimaţi, cântă la vioară. Oare cineva îi aude cu adevărat melodia, oare sunetele ce le scoate, la atingerea arcuşului pe corzi, le înţelege careva?
Aş vrea sa fiu sunetul unei clape de pian, o clapă prăfuită ce fusese atinsă de degetele ei fine, încă îi mai simt mângâierea. Offf… ce frumos ne înbinam amândoi, serate lungi de muzică angelică…"

Tlaloc este sunetul unei clape de pian, ultima clapă…

Atunci când sunetul unui pian îmi atinge sufletul, mă pierd în zare, îmi imaginez cum cenuşa amintirilor este purtată de vânt, urlete, şoapte, vuiete, sunete… ce vor povesti mereu ce a fost în timp…

Astăzi sunt Luna, un sunet între stele… mâine poate o să fiu Soarele…

marți, 12 aprilie 2011

Ocoliți-mă corbi!

Sufletul meu e vântul, e gândul... încerc să îl găsesc, dar atunci când am impresia ca l-am găsit îl pierd, asemenea nisipului fin din clepsidra ce îmi număra secundele vieții.
Și de ai putea să mă vezi... să mă cuprinzi în brațe! sufletul tău poate o să umple golul rămas.
Încearcă să mă ții deasupra apei, în oglindirea ei poate o să mă regăsesc...
“Ocoliți-mă corbi!” voi striga din toată ființa mea, leșul meu pentru ei e masa, o cină prea săracă...
Teamă, frig și nepăsare...

Tlaloc trimite ploaie...

Printre leșuri și morminte, printre gropi și pietre văruite, în noaptea rece cu ploi scăldată... doar ea, dulcea fată, cu chipul ei angelic, în fața lui se arată...

Trezit dimineața cu un sărut se pierde ușor în negura gâdurilor, „a fost un vis!” și-a răspuns în gând.

Astăzi sunt Luna, mâine poate o să fiu Soarele...

luni, 28 martie 2011

Mărturisire de după gratii...

"Am încercat să dau viață unor sentimente, cuvinte așternute în acest spațiu vid, mărturisiri a unui suflet. Le-am așternut aici, ascunse de tine, nu vroiam să le vezi, nu vroiam să ma cunoști, dar acum...
Ai vazut vreodată un leu inchis? Ragetul lui o să te înebunească. Așa mă simt eu acum, închis, departe de tine, departe de libertate. Îmi văd barele de fier cum sunt marcate de timp, rugina și-a făcut apariția, și eu sunt tot aici. În fiecare noapte îți faci apariția, mă privești, încerci să mă atingi și apoi te retragi speriată, nu ți-e frică de mine, acum m-ai dominat.
Puteai să mă alungi, să arunci cu pietre după mine orice numai închis să nu fiu..."

Tlaloc e singurul care îl hrănește pe acest leu.

Astăzi sunt Luna, mâine e o alta zi...

luni, 14 martie 2011

Mi-am turnat în pocale de aur otravă...

Ai simțit fiorul fricii, să te cuprindă în singurătate?

Ți-ai pusc iarăși această prăfuită mască, ai crezut că nu îmi dau seama? Am observat ca e din sticlă, o sticlă atent șlefuită, ca să îți poată umbri emoțile…
Mi-am turnat în pocale de aur otravă, dulce amăruie, asemenea vinului dulce ce te înșeală, doisprezece pocale la număr, unul mai amar ca altul…
De vei gusta din ele o să îți dai seama ce este, unele persoane îi spun “iubire” .
Otrava fericirii.
M-am căit, spovedania mea mi-a fost sfărșitul. O să aștept diminețile răcoroase de primăvară, o să îmi ascut ghearele și cu sete o să năpustesc asupra ta. În ochii tăi m-ai văzut mereu un blând iepuraș luându-mă mereu de urechi. Ai uitat?! Eu sunt o felină!
Ce o să faci? O să te retragi în colțul camerei tale, cerând îndurare? Nu o să admit asta! Nu eu, nu cel ce am devenit...
O să simți fiorul fricii, o să plângi și cu ultimele puteri o să te agheți de acea speranță, nu îți fă iluzii... acea frică ce se numește singurătate.

Tlaloc liniștit tace...

Când ea îl mângâie pe creștet, se aude un tors de felină...

Astăzi sunt Soarele, mult prea roșu la apus... mâine poate sunt Luna.

luni, 7 martie 2011

Cocoțați pe sârmă...

Își leagă strâns șireturile, teneșii noi trebuie să îi stea perfect în picioare, Șosetele nu își au rostul…
O sărmă întinsă, cablu oțelos ce face legătura între două lumi staționare. Susul o jos și josul e sus, doar de echilibru ai nevoie.
Aici nu ai voie să gândești, nu sunt reguli, tu ești singura regulă și tot tu ești și rezolvarea.
Dacă l-ar întreba cineva de ce o singură regulă, ți-ar răspunde “lasă-mă în pace!”
Acolo sus, pe acea sârmă, e locul lui de spovedanie. Chiar dacă trebuie să își păstreze echilibrul, pe acea sârmă ruginită, în acel loc, el se simte în siguranță.
Dacă ai privi această punte, această legătură, te-ai cruci, ți-ai face cruce și ai scuipa pământul din fața ta spunându-ți “Blesteme... Doamne, ai milă de mine!”
O sârmă ce ține în tensiune doi piloni, adevăr și nebunie.
Dacă ai curajul de a păși pe această sârmă, te vei simți atras de identitatea ta animalică, aici simțurile tale se vor ascuți, mintea ta îți va juca feste, vei deveni un animal!
Urletul tău arsuzitor o să facă acel cablu să vibreze, adevărul, care doare, te va duce la nebunie...
O să urli singur și o să îți auzi ecoul la nesfârșit.
Ai auzit vreodata un strigăt de durere? O să te secere, picioarele o să îți fie moi ca o lumânare care stă la soare, adevărat e acest urlet și totuși e nebunie.
Atărnat de o sârmă, deasupra nori, dedesubt ceață...

Tlaloc se gândește la vise... oare cele mai frumoase vise sunt coșmaruri deghizate?

Într-o cămașă albă de noapte, brodată cu floricele albastre, ea păși lângă el pe sârmă, îl luase de mână și îl sărutase...
Unele rezolvări au nevoie doar de două suflete... așezate pe singură sârmă.

“Iubito, e adevărat că te iubesc, chiar dacă ti-se pare o nebunie!”

Astăzi sunt Luna, mâine poate o să fiu Soarele...

sâmbătă, 26 februarie 2011

Pui, ți-am prins codițe!

Pui?
Da Pui!
Nu vrei tu să te faci mic, mic?
Cum să mă fac mic, așa cici-mici?
Nu Pui, mic să te bag în buzunar și să te duc acasă la mine, să stai mereu cu mine.
Nu pot Pui, nici dacă aș încerca să mă dau de trei ori peste cap.
Dar eu vreau să te faci mic, așa de mic încât să te duc la mine acasă...

Trecuse timpul, nu e el mic ci ea se făcuse mică, are și doua codițe, o poartă mereu cu el doar că... un metal e lipsit de sentimente.

joi, 10 februarie 2011

Domnița sticlei

Se așează în genunchi, parcă ar spune o rugăciune...
Nu o cunoaște, poate nici nu vrea acest lucru. Murmură ceva...
În palmele moi ține un lăstar al unei plante sălbatice, îl freacă gingaș în căușul palmelor, apoi cu repeziciune, îl miroase . Își ridică ochii spre cer parcă ar cere îndurare, se lasă ușor pe spate și adoarme...
Îi privește mereu ritualul, parcă s-ar repeta la infinit, face acest lucru doar o dată pe zi, el nu înțelege de ce, și nici nu își poate da seama, privește prin sticla-i albăstruie...
Un cerc. Un zid îmrejuru-i o îngrădește, cărămizi de sticlă, lucioase, perfect îmbinate, puțin albastre...
Ar vrea să o ajute, să o înțeleagă, dar sticla groasă îl ține departe, îi este permis să o vadă, dar de înțeles și acum se mai întreabă...

Tlaloc ar sparge sticla, dar nu vrea ca tânărul să se taie în ea...

Ea greșise cu ceva, în urmă cu câțiva ani, își ridicase împrejurul ei un zid, vroia ca să fie văzută și în același timp să vadă. Folosea un lăstar în ritualul ei, în fiecare zi altul, îi trăgea aroma puternic în piept pănă leșina, nu înainte de a privi soarele ce îi zămbea...
El greșise cu ceva, în urmă cu câțiva ani... o îngrădise într-un cerc din sticlă, să o poată vedea...

Astăzi sunt Luna, mâine poate o să fiu Soarele...

joi, 27 ianuarie 2011

Fiica Soarelui arsă împreună cu vrăjitoarele


Când zeul Ra veghea...
Gheare ascuțite, ascunse în blănița-i moale...
Te gândești de două ori înainte de a o alunga, nu e animal, e zeiță, una specială, simbol al lumii paranormale. Cu siguranță nu te încumeți să arunci cu o piatră după ea, dacă vei fi blestemat? Nu se mai pune problema să o tragi de coadă, ți-e frică?
A fost soarele, răsăritul, apoi luna, în ochii ei vedeai eclipsa...
Toată lumea o venera, acel animal care protejează lucrurile interzise.


Moartea vrăjitoarelor...
Scuipă de trei
ori și fă-ți semnul Sfintei Cruci, de e neagră, trei pași în spate să faci, aruncă cu îndrăzneală cu o piatră după ea!
Ciumă și alte boli.
Blestemate să fie cu a lor stăpâni.
Aduc boala și răutatea, farmece și vrajitorii, să fie arse toate pe rug!

Tlaloc s-a jucat cu pisicile astăzi, trei la număr, îi plac foarte mult, ele nu sunt ca și câinii, fac ce poftesc ele, la atingerea lor te încarci de energie, torsul lor te calmează...

Sunt aceleași, ocrotite sau blestemate, animale cu blăniță, independente, jucăușe, nu o să stea să le necăjești, o să te zgărie...
Au fost ridicate la rang de zeu, au fost arse pe rug împreună cu vrăjitoarele, nu le alungați, ele vor doar un strop de lapte.

Astăzi sunt Soarele, mâine poate sunt Luna...

duminică, 23 ianuarie 2011

Captiv în Paradis

„Și-a adunat visele într-un borcan, i-a pus capac și l-a așezat în bibliotecă langă cărțile lui preferate..
A aprins o lumânare să îi vegheze visele.
Visele lui nu erau monocrome, el visa diferit, el visa în culori, visele lui aveau culori aprinse, pline de viață. Își aduse aminte când a visat o câmpie plină cu fluturi, erau mari, colorați și i se așezau mereu în palma ce el o ținea mereu întinsă, parcă dorea ca fluturii să îi atingă pielea.
Minunații ale naturii ce îți încălzesc sufletul... și visele acestea se află în borcan.
Un singur vis era monocrom, acesta e vechi și mereu se repetă, în el se află un mare gol, dar cu ce umpli acest gol dacă nu ai ce să umpli...”
Ea i se arată în vis...
Tlaloc şi-a îndeplinit un vis, unul care o să creeze amintiri, mai are două de îndeplinit anul acesta, dar cum visele îi sunt amânate el a lăsat borcanul fară capac.
Nu știu de ce, dar mi-e dor de Brutus și de Lady...

Astăzi sunt Soarele, mâine poate o să fiu Luna...

vineri, 14 ianuarie 2011

Când două suflete se întâlnesc...


Pui?
Da Pui!
Poți să să mă privești în ochi un minut?
Dar ce îți veni acum?
Vreau doar să mă privești în ochi...
(Își ating ușor frunțile privinduse )
Pui... mi-e frică, nu mai vreau!
Bine Pui, dar nu a trecut nici 3 secunde...

Vroia doar să se privească un minut, atât dura ca sufletele lor să se întâlnească și să se contopească, ea nu avea răbdare atât de mult...

miercuri, 5 ianuarie 2011

Sunt cenzurat!

Fapte și nu vorbe spunea cineva... asta ar însemna că tot ceea ce am scris aici să le duc la împlinire? Și de ce nu ne-am numi zei, dacă sufletele noastre sunt libere?... sunt doar Soarele și Luna... oare problema nu a fost la tine, unele lucruri sunt de înțeles și nu cred că atunci când ai mâncarea în farfurie te întrebi dacă o mănânci sau ba, pentru acei ce vor doar o dragoste platonică, unde le sunt faptele?
Totuși te respect pentru că ne-am ținut de mână...


Voi rămâne cenzurat o săptămână, dacă veți dori să continui postările pe acest blog vă rog să îmi spuneți... altfel o să îl închid.

Astăzi nu am voie să fiu Luna nici Soarele!

marți, 4 ianuarie 2011

Astăzi li s-au permis să fie aproape...

Toată lumea are limite, și mă refer la acele limite pe care le putem atinge, le numesc extreme, există după cum bine știți și acele extreme, teoretice, pe care doar le analizăm, extreme ce se întind la minus infinit respectiv la plus infinit, nu vă gândiți la acestea ca una fiind bună și alta rea, ci doar la opusurile lor, la extremele lor, la punctul maxim în care ne putem desfășura...
O furnică își are existența la o mărime foarte mică comparativ cu noi, pentru ea o distanță de 1000Km înseamnă o extremă pe care nu o poate atinge, totuși trăiește la o extremă a mediului foarte mare pentru ea.
Noi unde ne aflăm?
Nu mă refer la distanțe, mă refer la intensitatea gândirii noastre, la puterea de a lua decizii, la implicarea noastră în anumite proiecte, spre infinitul pozitiv, unde acumulăm o putere de concentrare foarte mare și unde ne implicăm foarte mult. Dacă luăm o anumită categorie, ne vom da seama că acele persoane sunt diferite de noi, pictori ce își îmoaie pensula în culori diverse, ei trăiesc intens ceea ce creează, la acea extremă pozitivă... aceștia sunt diferiți de noi, sunt puțini și majoritatea îi cataloghează „nebuni”.
La opusul lor se află cei ce nu apreciază arta, acele persoane care urăsc frumosul, acei oameni care trec pe lângă un tablou fără a-i știi povestea...
Frumosul și urâtul sunt doar opusuri.

Tlaloc e Luna și Soarele, nu sunt extreme! sunt doar doi aștrii ce influențează limitele lui...

Astăzi am fost o eclipsă parțială de soare...

luni, 3 ianuarie 2011

Primul vis.

Cetatea veche a marelui conte, încă îmi mai provoacă o stare de neliniște.
Am ajuns în acest oraș cu trenul, mijlocul de transport unde străinii își unesc destinele întâmplător, un bilet doar dus, care mereu la sfărșitul călătoriei se alege cu o gaură în el.
Nu făcusem prea mulți pași, mă abordase direct, făcea reclama la un obiect pe care vroiam să îl achiziționez în săptămâna ce va urma, nu am lăsat-o să își spună “poezia” am știut despre ce este vorba și am completat un pliant pe care ea mi-l dăruise, m-am îndepărtat grăbit...
Din greșeală îi luasem pixul, desigur ea a observat acest lucru și s-a repezit după mine luâdu-mă instinctiv de mănă...
Atunci timpul s-a oprit.
Am realizat ca sunt printre ruine, o clădire imensă din care cădeau cărămizi era în fața noastră, încercam amândoi să trecem prin molozul ce se crease la picioarele măreței clădiri, o clădire pentru zei... în tot acest timp ne țineam de mână.
A izbucnit un foc violent, oamenii fugeau fiecare încotro apucau...
“-Alo?
-Da!
-Scuze, te-am trezit?
-Nu, stai liniștită...”

Tlaloc cândva nu mai visa frumos, acum totul a revenit la normal.

Astăzi sunt Luna, măine o să fiu ceva special...