vineri, 31 decembrie 2010

Spovedania unui om de zăpadă.

Renasc mereu la primul fulg de nea, dar nu oricare, nici prea moale, nici prea tare...
Sunt eu, cel cu zâmbetul mereu pe față, cu ochii din cărbune și nasturii deasemenea, morcovul mi-e nasul, plâng mereu la apariția rozătoarelor...
V-ați întrebat cum iau eu naștere?
Am observat că doar copiii îmi mai dau viață, voi ați crescut, ați uitat de mine...
Un părinte ici pe colo mai adună bulgări imenși pentru a renaște...
Mereu iarna, când e frigul cel mai aprig,mă regăsesc mai mare, mai mic, mai gras, mai ... neuniform, mai mereu cu o oală în cap, desigur găurită.
Brațele... care brațe? Poate unul singur, o singură mănă, o mătură răpciugoasă. Sunt ciung, așa vă place vouă, dar nu uitați să mă faceți să zâmbesc, pe această cale vă mulțumesc!
Fața mea se află mereu spre geamul vostru, când erați mici vă plăcea să mă priviți îndelung, de după geamurile aburite îmi făceați cu mâna.
Acesta sunt eu, un om de zăpadă, cu o oală în cap și o mătură bleagă, dar cu zâmbetul mereu pe față.

Tlaloc se întreabă de ce doar când suntem mici ne place să dăm naștere oamenilor de zăpadă, de ce doar anumite persoane poate să se bucure de crearea lor...

As vrea să fiu un om de zăpadă în Africa, acolo cu siguranță o să am două mâini și o pălărie în loc de oală...

Astăzi sunt Luna, mâine...

joi, 30 decembrie 2010

Astăzi îmi cer iertare în locul tău.

Îmi plac lucrurile vechi, parcă cele noi nu au valoare.

Când arcușul viorii atinge corzile ei, sunetul prinde viață...note muzicale răspândite pe un strâmb portativ.

Tinerețea ei nu se măsoară în vârsta care o are, nici timpul nu i-a fost alături mereu, parcă era cuprinsă într-o capsulă a timpului, ieșea mereu la suprafață când dorea să își invingă frica, acea frică pe care toată lumea o are, oare situațiile în care eșuăm ne fac mai puternici sau ne afundă și mai adânc în neliniștea siguranței?

Când două suflete se întâlnesc...

Tlaloc își cere iertare în locul ei.

Astăzi sunt Soarele, mâine poate sunt Luna...

duminică, 19 decembrie 2010

Aș vrea să pot...

Trecuse ceva timp de când a trasat o linie în calea lui, a trasat acea linie cu călcâiul ușor înfipt în mocirla ce se crease în viața lui. Destul de adâncă pot spune... a crezut că așa e mai bine, să creezi o barieră în care, acea mocirlă, să nu se întindă în calea ce o va urma. A tras aer adânc în piept, și-a fixat privirea în departare urmărind cum cerul sărută ușor pămăntul. Nu a privit înapoi, mirosul pământului îmbibat cu apă îi provoacă o stare de disconfort, știe doar că a lăsat ceva “pătat” în urma lui…
A călcat doar pe pământ uscat și mai mereu pietruit.
Când ești în mocirlă ți se pot întâmpla două lucruri: să te zbați cu neputință privind cum te afunzi în noroi sau să încerci să ieși din această situație care, mai mereu, te lasă cu încălțămintea afundată în țărâna mocirloasă.
Nu s-a afundat în noroi, nu e firea lui să se dea bătut... a ridicat cu putere piciorul drept și a traversat acea linie ce a trasat-o în fața lui, doar piciorul drept.

Ca să poți păși împăcat în viitor, trebuie să lași o parte din tine în trecut...

Tlaloc speră ca „el” să își piardă încălțămintea, din piciorul stâng, în noroi...
Trecuse ceva timp…

Astăzi cu siguranță sunt Luna, măine poate o să rămân la fel…