luni, 25 octombrie 2010

Spovedania unui pod de piatră.

Ţi-am simţit mereu tălpile moi cănd mergeai în poiană… atât de fină, atât de gingaşă călcai... purtai mereu un tricou larg şi lung, adesea îţi priveam umărul blajin ce se scălda în soare…
Îmi aduc aminte când ai poposit pe marginea mea, era toamnă, era rece, ceaţa încă mai plângea la marginea pădurii, aveai o frunză gălbejită de timp, i-ai dat drumul în apa rece ce îmi străbate picioarele de atâţia şi atâţia ani…
Atunci ţi-am auzit gândul, dar nu era un simplu gând, era un vis neîmplinit, o dorinţă... da! o dorinţă purtată în spatele unei frunze moarte, în râul ce îmi mângâie temelia…
O piatră din mine s-a desprins, ajugând la picioarele tale, ai privit-o îndelung… ţi-se părea ciudată, jumătate albă, jumătate neagră, rotunjită, fină, strălucind în razele soarelui…
Ai strâns-o cu putere la piept, atunci am început să îţi simt vibraţile inimii, lacrimi se rostogoleau pe obrazul tău...
Sunt un pod de piatră, mic, îngust, peste un râu de munte ce îşi străbate calea printre pietre, un pod ce a îndurat ani de ploaie, ani de vânt, ani de soare...
Tlaloc priveşte la ce a mai rămas din pod, rupt in două părţi, parcă identice... din depărtare, în dimineţile de toamnă, se spune că cele două jumătăţi se văd una fiind albă şi cealaltă neagră...
Cănd e ceaţă, frunzele căzute în acel râu, valsează fericite, soptind mereu:”El şi ea sunt împreună, dorinţa s-a împlinit!”
Astăzi sunt Soarele, mâine poate voi rămâne la fel...

7 comentarii:

Otilia spunea...

Imi place mult cum dintr-un lucru atat de simplu, ca si o coala de hartie ticluiesti o poveste cu adevarat magnifica. Imi plac mult "spovedaniile" diverselor lucruri ce au anumite trairi...
P.S.: poate treci sa vezi ce face Sara, n-am putut...stii tu ce, dar nici mult nu mai aveam!

La Rose Jaune spunea...

dai fiecarui obiect, chiar si pietrei, un suflet... si implicit, o poveste...

martienn spunea...

nice blog ; )
i like it ; ]

follow me if you want ; D ;**

martienn spunea...

amazing ! ; )
your blog is very interesting ! ; **


if you want , follow me and write a comment ; *

cypy spunea...

Buna, imi place blogul tau, daca te intereseaza un link exchange intra pe http://pegas-motorizat.blogspot.com/

Bianca Dobrescu spunea...

- Știi tu.. (îi spuse el, Octav se uită nedumerit în stânga-dreapta, neștiind de unde se aude vocea aia tristă)
- Aici și-au jurat dragostea mii și mii de indvidizi, care mai de care mai pasional, mai ...nu știu ..tot ce au făcut a fost să îți bată joc în nesimțire de mine, voiam să fiu ca ei, voiam să am un nenorocit de suflet, roșeață în obraji, și-un car de sentimente, toate de oferit de vândut la pachet, ca să nu vadă copiii.
Toți m-au dezamăgit, așa cum s-au mințit că se iubesc, cum erau în stare să-și dea o globulă roșie, un petic de suflet, o arteră, chiar și un femur pentru un colecționar psihopat, s-au despărțit, uitat, au murit unii pentru alții, dragostea s-a hotărât să roadă din altcineva ca un vierme.
Astăzi mă iubeau, parcă pluteau.. mâine, călcau apăsat, aruncau cu pietre ici colo, neliniștindu-mă.
Eu sunt.. sunt podul ăsta vechi, din care n-a mai rămas mare parte în urma războiului, știi tu care, cum de îți pot vorbi? Au fost și vremuri bune.. am fost un Romeo sinucigaș. Deci ca atare, pedepsit. Pedepsit să particip la toate reațiile eșuate, mi-e dor să văd femei ca-n cărțile lui Dumas, și cavaleri donle.cavaleri..

- Și..
Spuse Octav cu voce tremurândă, se opri brusc..
Podul acum nu îi mai vorbea.. A izbucnit într-un plâns.
Nici cum este să plângă nu mai știa.
Sta singur, pe un ciot de pod, plângând.
Ne-au oferit o imagine superbă.

pandhora spunea...

dragostea este mereu surprinzatoare...si de fiecare data...doare...nu am sa inteleg niciodata...de ce...

frumoase scrierile tale...mi-as dori ca maine sa nu am o zi lunga si grea cum stiu ca va fi ca s apot rasfoi linistita pe aici...dar voi reveni:)