luni, 25 octombrie 2010

Spovedania unui pod de piatră.

Ţi-am simţit mereu tălpile moi cănd mergeai în poiană… atât de fină, atât de gingaşă călcai... purtai mereu un tricou larg şi lung, adesea îţi priveam umărul blajin ce se scălda în soare…
Îmi aduc aminte când ai poposit pe marginea mea, era toamnă, era rece, ceaţa încă mai plângea la marginea pădurii, aveai o frunză gălbejită de timp, i-ai dat drumul în apa rece ce îmi străbate picioarele de atâţia şi atâţia ani…
Atunci ţi-am auzit gândul, dar nu era un simplu gând, era un vis neîmplinit, o dorinţă... da! o dorinţă purtată în spatele unei frunze moarte, în râul ce îmi mângâie temelia…
O piatră din mine s-a desprins, ajugând la picioarele tale, ai privit-o îndelung… ţi-se părea ciudată, jumătate albă, jumătate neagră, rotunjită, fină, strălucind în razele soarelui…
Ai strâns-o cu putere la piept, atunci am început să îţi simt vibraţile inimii, lacrimi se rostogoleau pe obrazul tău...
Sunt un pod de piatră, mic, îngust, peste un râu de munte ce îşi străbate calea printre pietre, un pod ce a îndurat ani de ploaie, ani de vânt, ani de soare...
Tlaloc priveşte la ce a mai rămas din pod, rupt in două părţi, parcă identice... din depărtare, în dimineţile de toamnă, se spune că cele două jumătăţi se văd una fiind albă şi cealaltă neagră...
Cănd e ceaţă, frunzele căzute în acel râu, valsează fericite, soptind mereu:”El şi ea sunt împreună, dorinţa s-a împlinit!”
Astăzi sunt Soarele, mâine poate voi rămâne la fel...

vineri, 1 octombrie 2010

Iubito, hai să facem "broasca"!

Tratatul unei simple pietre, atunci când este dizolvată de apă...
Din categoria: "atunci când cuvintele nu înseamnă acelaşi lucru"
Pornind de la premiza : "Apa trece, pietrele rămân"

Dimineaţa devreme, nu putea dormi mult, nu ştiu de ce, îi plăcea să se trezească înaintea mea, îmi spunea adesea că face acest lucru, ca să fie ea prima, care îmi spune "Bună diminaţa", bosumflat uşor ca îmi alunga visele şi buimăcit de somn o iertam, sunetul papucilor ei de casă se auzeau în timpanele mele ca nişte bătăi din palme...
Rămânând în cămaşa de noapte, vroia mereu sa mergem în poiana de langă cabană, să privim cum razele soarelui străbat somnorosul lac...

Aici o învăţasem sa facă broasca, nu pe broasca, să arunce cu o piatră în lac, să străbată suprafaţa lui de cât mai multe ori înainte de a se scufunda. Învăţase repede, mă punea în fiecare dimineaţă să arunc eu primul, astfel, spunea ea, lacul nu o să supere ca îl umplem de pietre...
Speriam o pereche du buhai de baltă ce încă dormeau la acea oră, şi peştii se năpusteau asupra pietrei în speranţa că găsesc ceva de mâncare...
Astăzi m-am trezit devreme... păşeam apăsat spre lacul din poiană, am aruncat cu o piatră în lac... şi am plecat... nu am avut pe cine să trezesc, dar mi-am ţinut promisiunea de a nu supăra lacul, cine ştie poate ea o să vină şi o să arunce "broasca"...

Tlaloc se întreabă: "oare pietrele rămăn, oare ele nu sunt dizolvate de apă?" mereu se spune "apa trece, pietrele răman", dar orice formă ar avea o piatră, sub acţiunea apei se va rotnuji, toate trec dar rămân urme... oare dacă noi am fi o piatră... ?

Astăzi sunt Luna, mâine poate sunt Soarele...