joi, 23 septembrie 2010

Spovedania unei frunze anemice

"Un ultim vals al unei frunze ruginite... ce îşi plânge strigătul morţii căzând lin la picioarele tale "

Desprindere, urlet şi ruptură, ultima mângâiere a vântului ce adie dimineaţa pe această ceaţă groasă...
Atât a durat, o clipă, ştiai că clipa durează atât de puţin, nu a trebuit mult să îmi rupă firava mea codiţă, a venit toamna, pentru mine însemnând... durere... moarte.
Îmi aduc aminte când am luat naştere, eram cea mai vitează , măndră, tocmai în vârful acestui bătrân fag văzusem pentru prima dată cerul, zâmbeam mereu la răsăritul soarelui, în gând spuneam "Bună dimineaţa!"...
Era primăvară, poate mi-aş fi dorit să fiu o frunză de pom, să am în jurul meu flori, apoi să simt gustul fructelor, nu am avut parte de acestea, dar totuşi mă bucur de acest fag posomorât, e bătrân... în anul ce v-a urma o să fie tăiat...
Am ţinut umbră micilor gâze, din roua dimineţii am potolit setea unei mici albine, se pierduse de roi şi zburase prea sus, sărăcuţa...
Am dansat la ciripitul păsărilor, am plâns la urletul fiarelor...
Soare, ploaie, surâsul lunii, strălucirea stelelor...
A venit timpul să ating pămăntul... ciclul meu s-a terminat, din corpul meu o să hrănesc acest fag, o să reziste doar această iarnă, în primăvară va săruta şi el pământul...

Tlaloc nu a lăsat acestă frunză la picioarele fagului, a luat-o în palme şi a fost presată într-o carte, într-o carte făcută din seva unui fag...

Toate au un rost, frunzele cad toamna pentru a renaşte primăvara...

Astăzi sunt Soarele, mâine poate sunt Luna...

luni, 20 septembrie 2010

Din noi doi a rămas doar o poveste...


Ţinându-ne de mână am uitat să îi mulţumim zeului iubirii...

Degeaba am aprins lumănări în dimineţele cu ceaţa groasă, degeaba am adus ofrande la apusul soarelui... am uitat să mulţumim... nouă în primul rând.
Eu, cârja bătrânului rezemată de o bancă... tu, o pereche de ochelari uitaţi pe o carte...
Doar noi sub clar de lună, noi... un cuvânt, două persoane...
"Din noi doi a rămas doar o poveste"
Voi face pat din flori şi voi lăsa stelele să te învelească... eu şi tu un vis al împlinirii... tu şi eu zâmbetul fericirii...

Astăzi sunt Luna, mâine poate sunt Soarele...

joi, 16 septembrie 2010

Spovedania unei coli de hârtie.

Ca să exist aţi stricat lăcaşul dobitoacelor, pentru ca voi, oamenii simpli sau mai înstăriţi, să lăsaţi ceva în urmă, sau doar să mă măzgăliţi...
Cât am putut îndura eu în această viaţă, am dreptul de a spune acestea, am dreptul la o viaţă?
Ştiu... sunt doar o bucată galbenă de hârtie, dar totuşi rădăcinile copacilor suspină în tăcere...
Blestemul animalelor, strigătul păsărilor, care în copaci îşi adăposteau puii, toate acestea... au căzut pe umerii mei...
Eu, o coală de hârtie... îţi aduci aminte când îmi îndoiai colţul? Da, aşa făceai, ca să nu uiţi, mă durea dar tu nu ştiai, fragilitatea mea se pierdea la o împăturire sau la o simplă ploaie...
Multe am auzit, multe am îndurat... acele urme lăsate de voi... versuri... proză... bilete sinucigaşe, de ce eu trebuia să fiu mesagerul, de ce eu trebuia să spun ultimul cuvânt?
Lacrimi reci îmi îmuiau rigidul corp, sărutări ce lăsau urme de ruj... stropit cu cele mai fine parfumuri...
Am trăit viaţa voastră prin urma lăsată de condei de voi, gânduri, sentimente... iubire, inimioare desenate la sfarşitul cuvintelor voastre, fluturaşi si floricele...
Am simţit puterea de creaţie a unui pictor, ce schiţa portretul unei superbe domnişoare...

Tlaloc "Zeu prins în mrejele vorbelor"... a ascultat această coală de hârtie, şi a înţeles că aceasta e martorul vieţii noatre...

O hârtie îţi arată numele, o hârtie leagă două suflete... o hârtie ţi-e biletul fără de întoarcere...

Astăzi sunt Soarele, mâine poate voi fi Luna...

duminică, 12 septembrie 2010

Doisprezece

E tristă vremea, umbrele ne-au părăsit, am rămas doar noi şi luna...
Ai mei pierduţi sunt paşii toţi, nu îi cauta în zadar sunt şterşi de vântul rece ce îţi străbate pielea în dimineţile de toamnă...
Doisprezece, numărul perfect, acel număr ce întotdeauna mi-a fost mai mult decât un prieten, mi-a fost un ţel, un acoperiş deasupra capului... siguranţă...
O luntre aurie mereu ne urmăreşte pe amândoi... tu, eu, amândoi!Şi cine eşti, eu nu ştiu, şi cine sunt, tu nu ştii!
Din copac o frunză ţi-a zâmbit în calea ta, nu ai privit-o... sub talpa ta ai simţit pierzania ei...
Râzi hilar şi plângi amar, te crezi într-un carnaval de spirite învechite...
Pe fruntea mea se vede noaptea, tu nu observi acest lucru, în ochii tăi se vede mereu ziua... până când?
Doisprezece, am renunţat la acest număr, nu mai vreau aceaşi repetabilă povară, poate o să vreau un alt număr... treisprezece?

Tlaloc schimbă povestea chiar dacă doisprezece e numărul ce îl defineşte, în sufletul lui, niciodată nu v-a renunţa la el, o iubire se va lega, în altă zi decât doisprezece!

Să depăni fără încetare timpul ce toarce mereu...

Astăzi sunt Luna, mâine poate sunt Soarele...

luni, 6 septembrie 2010

În ziua când te voi revedea...

Am vândut o parte din mine sufletelor hidoase din inima pădurii, acele babe jumătate oarbe, ascunse după un chip frumos, înebunite de sclipirea arginţilor...
Între ziua de astăzi şi cea de mâine nu e decât... o singură noapte!
M-au blestemat cu incantaţiile lor sinistre în jurul unui cap de porc, au chemat gardienii celor patru puncte cardinaleasiste la marele lor eveniment, eu zeu... prins în vraja lor...
Au invocat pămantul să mă învelească când voi închide ochii pentru veşnicie, au cerut vântului să mă poarte pe culmile între realitate si ficţiune, au cerut apei să mă ţină mereu treaz stropindu-mă cu picuri mari şi reci când mi-e somn, au aprins focul arzător şi amenţitor în drumul meu, ca mereu să dau înapoi... mi-au închis cuvintele cu lanţuri mari cu duble zale... să nu poată a cunoaşte cineva ce se petrece cu mine... au pus fiarele pădurii să mă urmărească, să mă sfăşie, să mă târască prin pământul umed...

Tlaloc zeu, cerând un mic ajutor a fost surprins în jocul lor...

Nu i-a putul lua sufletul, nu a putut înlaţui inima lui... pentru acestea nu există încătuşare!

Tlaloc e Soarele, mâine poate e Luna...

miercuri, 1 septembrie 2010

Ascultă!

Asculţi...?
Cuprins între vis şi realitate, oare pentru cât timp, oare cât o să mai poată suporta?
Noaptea se schimbă, acum stelele lucesc mai mult, poate pentru ea e mai bine aşa, are cine să o vegheze, dar pentru el... a venit toamna!
Simfonia de culori, ultimele flori ce tremură în pierzanie...
Asculţi...?
Parcă sunt mai multe păsări ce străbat cerul acum... ne privesc de acolo de sus, unde noi suntem acei neînsemnaţi, acei mici, acele minuscule "furnici"...
Asculţi... ?
Foşnetul frunzelor ce valsează căzând pe pămant... Au înebunit castanii, parcă plâng la nesfârşit...
Asculţi...? aş vrea să pot spune mai multe...

Tlaloc e si el un simplu om, asculţi?

Astazi în ploaia asta monotonă sunt Luna, mâine poate sunt Soarele...