luni, 23 august 2010

Mângâierea ei...


Pui, ce faci?
Mă uit la televizor!
Pui, aşai că nu e nimic interesant?
Ce este mă Pui, ce mai vrei de data asta?
Apăi... mă Pui, nu îmi faci un masaj?
Off mă Pui, doar azi ţi-am mai făcut...
Da mă Pui, mi-ai făcut, dar aşa de bine e!
Îţi fac, dacă îmi dai un pupi!
Îţi dau mă Pui!
Pui!
Acum ce mai vrei mă Pui?
Nu ţi-ai tăiat unghile şi mă zgârii...
Mă Pui, dar pretenţios mai eşti...
Ştiu mă Pui, dar cum sunt un pui, mă găndesc că tu eşti ca un vultur, cu acele unghii şi vrei să mă sfâşii...
Stai liniştit acolo şi mai taci din gură!

Şi totuşi atingerea ei îl liniştea, se simţea în siguranţă...

miercuri, 18 august 2010

Eşafod, căldură şi mult praf...

Mă plimb prin acest oraş prăfuit… căldura aceasta mă doboară.

Apă, atât doresc, acest lichid să îmi inunde gura...

Privesc în zare în căutarea unui loc umbrit să îmi odihnesc acest corp sleit de căldură, umbra, acel lucru care câteodată ne înspăimantă. Am observat că sunt două feluri de umbre, umbre care prind viaţă când e soarele sus pe cer, acestea se văd limpede ca nişte personaje ieşite la plimbare... şi umbre sărutate de lună, acestea sunt mai întunecate, parcă sunt acoperite cu un strat de funigine...

Visez la romantismul pierdut în timp, uitandu-mă la aceste ziduri pe care timpul nu le-a şubrezit, cavaleri şoptind pe la ferestele domniţelor...

Mă opresc în acest parc, în acest centru al oraşului, centrul vechi, aici era cândva o piaţă...

Oamenii veneau să îşi schimbe marfa sau să îşi cheltuie câţiva arginţi pe mâncare... nu ştiu de ce dar, îmi imaginez execuţile din timpul acela, oameni stranşi să vadă cum o persoană este spanzurată... decapitată... cum aveau tărie acei oameni să asiste la aşa ceva?

Urcaţi sus pe eşafod, condamnaţii părăsesc această lume în întuneric, fiind acoperiţi cu o panză neagră pe cap... ultimele lor cuvinte... un ultim monolog.

Tlaloc se întreaba de ce condamnaţii la moarte îşi spun ultimele cuvinte sub forma unui monolog, de ce nu poartă un dialog cu cineva?


Astăzi sunt Soarele, mâine poate sunt Luna...

duminică, 15 august 2010

Adio

Adio drumuri lungi,
Adio albe dungi,
Adio veselie
Durerea în mine o să fie...
Adio voi ce m-aţi iubit,
Dar nu ştiaţi de acest sfărşit...
Adio pomi înfloriţi
Umbra să mi-o daţi aţi fost sortiţi,
Adio micuţă casă
Unde mâncam la masă...
Adio bucurie,
De mine nu o să se mai ştie...
Adio animal blând
Ce mi-ai trezit speranţa în gând,
Adio soare ce m-ai încălzit,
Azi de după nori nu ai venit...
Adio şi la revedere
Adio gustoase mere,
Adio, că e cale lungă,
Unde voi fi nimeni să nu mă ajungă...
Adio şi te las,
Până la moarte e un singur pas...
Adio şi voi rămâne,
Să mă vedeţi şi mâine!

Tlaloc vă spune: "Apusul fiecăruia e mereu un răsărit!"

Tlaloc astăzi e Luna, mâine poate e Soarele...

joi, 12 august 2010

Monolog

M-am aşezat în faţa voastră, sus pe această scenă, am jucat această mică piesă de teatru numită... viaţă.
Da! Şi tu ai aşa ceva, şi tu eşti în rolul principal.
Vă rog nu mă aplaudaţi, nu am făcut nimic special, stingeţi reflectoarele şi lăsaţi-mi o singură lumină să îmi străbată faţa, să fie de culoare albastră, să nu uităm Tlaloc este un zeu.
Luaţi loc pe scaune şi ascultaţi-mă doar o clipă, nu o să mă întind la vorbă, nu îmi stă în fire...
M-am născut în anul Domini 198... , în a şaptea zi din săptămână, nu am avut rabdare să stau în pântecul mamei decât 7 luni, în ziua de 12 a lunii gustar aerul mi-a strapuns plămânii, atunci pe cer s-a născut o stea...
Au trecut anii şi am privit în urmă, mă gândesc şi la ziua de astăzi dar şi la ziua de mâine...
Un singur lucru am învăţat, suntem oameni: iubim, greşim, râdem, plângem, ascultăm, visăm, uităm, trăim unele sentimente în trecut chiar dacă ne dor, ne bucurăm de lucrurile mărunte, cunoaştem durerea sufletească, iertăm... ne rămâne ceva, o legătură, pe voi dragii mei cititori, voi acei care vă pierdeţi câteva minute din timpul vostru preţios ca să îmi citiţi aceste file din viaţa mea, aceste cuvinte îmbinate care îmi descriu, pe înţeles sau pe ascuns, anumite capitole din viaţa mea, vă mulţumesc din suflet, pentru simplul fapt că existaţi.
Sunteţi puţini acei care mă cunosc, acei care îmi cunosc adevărata identitate, vouă vă mulţumesc deasemenea, mă bucur ca v-am cunoscut, că mi-aţi cerut părerea sau doar că mi-aţi fost aproape...
Toţi suntem oameni, fiecare are ceva de spus.

Tlaloc se aplecă în faţa voastră, e timpul să îşi pună o dorinţă şi să sufle în lumânări...

Astăzi Soarele sărută Luna, astăzi sunt o eclipsă!

luni, 9 august 2010

Ea ar vrea să înţeleagă această viaţă...


E foarte complicată, nu o pot înţelege...
Mereu ridică bariere când e supărată, şi totuşi ar vrea ca cineva să îi audă plânsul. Are un zâmbet draguţ...
Cel ce înţelege acum e de neînţeles... şi totuşi poartă o conversaţie, ar spune ce are pe inimă dar... se opreşte brusc, parcă ar cuprinde-o frica... mi-o imaginez având mâinile pe faţă ascundându-şi lacrimile...
Lacrimi ce îi inundă ochii, lacrimi sărate...
Oare ce îi lipseşte, oare ce o face fericită, ce lucru îi va aduce mereu zâmbetul pe faţă?
"Îmi pare rău, nu putem vorbi astăzi, o să vorbim mâine"-spuse ea pierdută în lumea ei...

Tlaloc nu poate să o facă să înţeleagă ce este viaţa, pur şi simplu viaţa este.

Astăzi sunt Luna, mâine poate o să fiu Soarele...

sâmbătă, 7 august 2010

Cercul


Sunt cărări ce se găsesc în păduri...
Dar pe care să o iau?
Am inima murdară
Şi ochii acoperiţi
Dar pănă la urmă, mă duc!
Un suflet mă îsoţeşte,
Ajung şi plec...
Plec şi ajung...
Şi viaţa-mi tulburată,
Că trebuie să o iau,
...de la început.

Tlaloc acum mai bine de 6 ani, se juca altfel cu anumite cuvinte...

Astăzi sunt Soarele, mâine poate sunt Luna.

luni, 2 august 2010

Mereu uitai...

Îţi aduci aminte acele zile când veneai la mine?
Şi acum îmi amintesc, ştii cănd mă lăsai să mă joc în părul tău? îţi desprindeai cu grijă părul prins în două codiţe, da! aşa îl aveai, ca o şcolăriţă, îţi plăcea atingerea mea în părul tău catifelat, mă jucam minute în şir pănă adormeai...
Mereu uitai elasticele cu care îţi prindeai părul... erau zile cănd sertarul meu adăpostea prea multe, le puneam la păstrare ca la sfărşit de săptămână să ţi-le înapoiez, câteodată le uitam prinse la mâna dreaptă adormind cu ele...
Mai ţii minte cănd te rujai prea intens, acest lucru mă şicănea, ştiu că îl făceai din contră doar să îmi laşi urme pe faţă, uitai să îmi ştergi urmele lăsate pe obrazul meu, mă lăsai să ies aşa afară...
Nu pot uita revistele care le aduceai mereu cu tine... pline de de lucruri interesante pentru femei, o pagină maxim două pentru bărbaţi... le uitai la marginea patului, dimineaţa le străngeam mereu, recunosc că atunci căutam în grabă paginile cu articole destinate mie...
Nu pot să uit cănd... m-ai lăsat să te iubesc... atunci ţi-ai uitat sufletul în inima mea... te mai caut şi acum ca să ţi-l înapoiez...

Tlaloc ascultă mereu aceiaşi piesă muzicală, a uitat să o mai schimbe...

Tlaloc cu siguranţă e Soarele, mâine poate o să fie Luna...