vineri, 9 iulie 2010

Moartea unui zeu...

Să strigi cu putere în liniştea nopţii având ecoul surd...
Poate asta ţi-ai dori când păseşti în noapte desculţă pe alei întunecate, şi nu ţi-e frică să fi singură, cu ochii-ntrebători, de pe piedestale de marmură, statuile îngenunchează în faţa ta...
Ca să-ajung până la tine aş renunţa la nemurire, aş aduna cele patru vânturi din colţurile lumii să ma târască unde cerul sărută pământul, aş face legămant cu moartea să cosească în faţa-mi tot ce-i viu, ca nimeni să nu mă opreasca la tine să vin...
Cu palmele tale faţa să mi-o alini, să îmi vărs lacrimi de fericire... la pieptul tau să ma strângi să pot simţi şi eu...

Tlaloc e Luna... mâine o să fie Soarele...

5 comentarii:

Cub de gheata topit dupa zambete spunea...

Cand va imbratisa clipa, zeul va regasi printre lacrimile de fericire linistea pierduta. Marea nu va mai fi involburata. Iar astrii ii vor lumina in alte culori calea. Sper ca una din sagetile lui Cupidon sa-ti atinga inima curand. Hugs!

Otilia spunea...

Daca strigi in linistea noptii sa stii ca eu te aud. Nu renunta niciodata la conditia ta pentru a ajunge la ea... nu stiu daca merita cineva sa renunti la tine! Otilia e langa tine cand ai dispozitii lunatice!

Tlaloc spunea...

fetelor... zeul va renaste din propria cenusa!

Death Whisperer spunea...

Oo, si daca "pamanteana" e o muza? Si daca merita?:>

Tlaloc spunea...

"zeul" acela nu e chiar zeu, si pamanteana... nu e chiar pamanteana :)