vineri, 30 iulie 2010

Incestul luminii cu întunericul...

În fiecare seară plângea amar...

Vroia ca ziua să nu se termine, în sufletul ei noaptea îi face rău, prea multă încărcătură sufletească...
Doar la atingerea pernei moi de mătase, lacrimile îi inunda faţa palidă, ochii ei frumoşi erau înecaţi în lacrimi, nu putea să doarmă, ura noaptea... de ar putea rămâne trează...
Uşor ghemuită străngea perna în braţe, la tresaririle ei puteai vedea brutalitatea unghilor înfipte în pufoasa pernă...
Prea multă durere în acest suflet, prea multă tristeţe a putut acumula, totuşi în fiecare seară culegea... vise.
Vise despre îngeri, despre oameni, despre iubire... şi vise aruncate la gunoi.
La privirea ei e trist si norul, luminat de lună, ce adoarme sus pe cer...

Tlaloc visează şi el...

Nu vă aruncaţi visele la gunoi, cineva trebuie să le adune...

Astazi sunt licarirea Lunii, mâine poate sunt Soarele.

3 comentarii:

anelise spunea...

superb postul asta Tlaloc! continui sa visez :D

Otilia spunea...

Tlaloc...dragul meu zeu, cine nu-ti intelege conditia, cui trebuie sa dai explicatii de ce ai devenit zeul ploii? Esti zeul meu din lumea virtuala si asa ar trebui sa te priveasca toti cei care trec pe taramurile blogului tau!
Revenind la postarea aceasta...plangacioasa ta seamana uimitor cu Sara a mea, daca ii dai si tu un nume, poate se vor intalni candva intr-o postare de-a mea sau de-a ta!

Tlaloc spunea...

@ Alis
Ma bucur ca visezi :)

@ Otilia
Trebuie sa dau si explicatii :) sunt doar un simplu om
Aceasta plangacioasa cred ca o stiu cum se numeste :)