vineri, 30 iulie 2010

Incestul luminii cu întunericul...

În fiecare seară plângea amar...

Vroia ca ziua să nu se termine, în sufletul ei noaptea îi face rău, prea multă încărcătură sufletească...
Doar la atingerea pernei moi de mătase, lacrimile îi inunda faţa palidă, ochii ei frumoşi erau înecaţi în lacrimi, nu putea să doarmă, ura noaptea... de ar putea rămâne trează...
Uşor ghemuită străngea perna în braţe, la tresaririle ei puteai vedea brutalitatea unghilor înfipte în pufoasa pernă...
Prea multă durere în acest suflet, prea multă tristeţe a putut acumula, totuşi în fiecare seară culegea... vise.
Vise despre îngeri, despre oameni, despre iubire... şi vise aruncate la gunoi.
La privirea ei e trist si norul, luminat de lună, ce adoarme sus pe cer...

Tlaloc visează şi el...

Nu vă aruncaţi visele la gunoi, cineva trebuie să le adune...

Astazi sunt licarirea Lunii, mâine poate sunt Soarele.

joi, 29 iulie 2010

Tlaloc, de ce Tlaloc?

"Acum sunt mai pustiu ca totdeauna
De când mă simt tot mai bogat de tine
Şi-mi stau pe tâmple soarele şi luna
Acum mi-e cel mai rău şi cel mai bine" Emeric Imre-"Nebun de alb"

Sunt mereu întrebat de ce blogul se numeşte astfel, "de ce Tlaloc?"
Tlaloc este un zeu antic, un zeu al ploii, niciodată nu o să fiu un zeu dar pot să stărnesc o ploaie...
Aşa a luat naştere Tlaloc!
Un suflet ce stărneşte ploi...
S-a oprit din scris, şi-a închis blogurile... a stat aşa preţ de câteva luni, nu a putut rezista... în faţa imprevizibilului, a fost doborât la pămant, nu putea să rămâna în banca lui şi să se plângă, ce a făcut?... s-a ridicat, era aşteptat pe podium!
A început să scrie iarăşi, acum "Doar pentru nebuni", pentru oameni simpli, pentru cei care iubesc arta, pentru cei cu sentimente... A păstrat "Dialog cu o entitate" ca să poată uita...
Tlaloc, de ce Tlaloc?
Nu ştiu ce să răspund la această întrebare!

Ştiu că astăzi sunt Soarele, maine poate sunt Luna...

marți, 27 iulie 2010

Spovedania unei bănci.


"Sunt din lemn, sunt din piatră, sunt din forja fierarului...

M-am săturat de povara voastră, m-am săturat să vă suport gesturile...
Te-ai aşezat, ca orice om, să îţi tragi sufletul, nu conta dacă laţurile îmi erau şubrede, ai vrut doar să stai la umbră, însetat de odihnă... pe o bancă unde zac morminte.
Tăceai, cu ochii înlăcrimaţi îţi aduceai aminte...
Cândva eraţi doi... v-aţi cunoscut pe o altă bancă, în parc, lângă doi castani...
Privirea ţi-e aţintită în departare la Iisus răstignit pe cruce...
Sunt o bancă printre morminte, ascultând doar suspine... nu sunt ca o bancă din parc! mi-aş fi dorit şi eu ca să fiu martor la sărutari timide... şoapte de iubire..."

Tlaloc se odihneşte pe bancă, o bancă marcată de timp, unde doar ploaia îşi mai odihneşte sufletul... o bancă situată la hotarele viselor...
Preţuiţi băncile... urmele iubirii sunt încrestate sub forma unei inimi.

Astăzi sunt Luna, mâine poate sunt Soarele...

joi, 22 iulie 2010

Simte...

Auzind vibraţia corzilor sunt ca o pană de chitară...

Nu poţi face diferenţa, îţi dai seama, dar nu vei înţelege niciodată muzica mea preferată, e prea puternică pentru tine.
Acordurile ei mă alimentează cu o emoţie profundă, plânsetul ei mă face să adorm...
De o vei auzi să taci, pur şi simplu taci... ascultă!
Lasăţi mintea limpede, simte pulsul ei!

Tlaloc spune doar 'În timp ce chitara mea plânge uşor"

Astăzi sunt Soarele, mâine poate voi fi Luna...

marți, 20 iulie 2010

Un joc adevărat.

S-au plimbat prin ploaie, ca doi copii, si s-au privit ameţitor, rămânand în urma lor o rază de iubire vie...

El un pic mai înalt, dar nu cu mult, doar atât cât ea să nu se întindă prea mult când îl sărută...
Ea o rază de soare ce îţi bate dimineaţa în geam...
Stropii de ploaie formează deaspura lor un frumos curcubeu...
Sunt desculţi şi unde văd câte o băltoacă nu ezită să sară în ea...
Lumea îi priveşte uimită, poate ar vrea şi ea să fie în ploaie...
Plouă cu stropi mari, la impactul lor cu pămantul crează o melodie aparte, de aceea ei dansează.. în ploaie!

Tlaloc zeu al ploii, astăzi şi el se va lăsa mângâiat de ploaie...

Astăzi sunt Soarele, măine va fi ... o altă zi!

Un fograf fără poze...

Într-un colţ de bibliotecă ne punem viaţa la păstrat...

Toată lumea are un album foto, aproape toată lumea...
Îţi mai aduci aminte pozele acelea alb-negru, pozele acelea cu zimţi?
El nu are aşa ceva! El are o altă viaţă, o viaţă văzută prin ochii lui, momente imortalizate la apăsarea declanşatorului aparatului fotografic...
Oare el când o să fie în poze? E înconjurat de atatea momente surprinse, pe o mult prea sensibilă peliculă, poate sufletul lui e asemeanea unui film fotografic, daca nu şti cum să îl manevrezi nu o să mai poţi vedea...
Cu toate astea el păstrează albumele lui, animale, flori, peisaje...
De o să îl vedeţi pe stradă să îi zâmbiţi, o să imortalizeze acel zâmbet, el pentru voi se află în această lume...
Poate va veni o vreme ca cineva să îi facă şi lui o poză, o simplă surprindere a unui moment din viaţa lui... până atunci va privi mereu împrejurul lui pentru a crea aceste amintiri, care la un moment dat, vă va face să zâmbiţi, să tresăriţi sau să vărsaţi o lacrimă...

Tlaloc nu poate trăi fără aparatul foto...

Astăzi sunt Soarele, măine va fi ... o altă zi!

vineri, 16 iulie 2010

Un pictor al fiecăruia...

Suflet uitat de timp ascuns într-o clepsidră prăfuită...

Murdărit pe faţă de culori nemaiîntâlnite, pictorul îşi înmoaie pensula cea groasă în pasta neagră de pe planşetă...
Poeţii au murit, actorii nu mai au pe scene să urce, publicul a plecat acasă...
A mai rămas doar el cu mâna-i tremurând pe pânză, acum doar schiţează, nu se înţelege nimic... un haus negru, linii... paralele... niciodată împreună...
Oare ce crează? confuz, uitat, de negăsit... poate îşi crează propriul portret.
Da aşa este! Liniile groase prind contur, un zâmbet de lumină din întunericul uitat...
Zâmbeşte, dar nu ca tine! În ochii lui ascunşi striveşte doua gânduri...
De o să îl priveşti, e atât de crud, atât de necruţător... un zâmbet tremurând printr-o lacrimă...

Tlaloc cunoaşte această operă, de o vei privi doar tu vei şti cum arată, e mai mult decât o creaţie, e o imagine a fiecaruia schiţată pe o pânză de in prăfuită de timp...

Tlaloc e Soarele, mult prea arzător...

vineri, 9 iulie 2010

Moartea unui zeu...

Să strigi cu putere în liniştea nopţii având ecoul surd...
Poate asta ţi-ai dori când păseşti în noapte desculţă pe alei întunecate, şi nu ţi-e frică să fi singură, cu ochii-ntrebători, de pe piedestale de marmură, statuile îngenunchează în faţa ta...
Ca să-ajung până la tine aş renunţa la nemurire, aş aduna cele patru vânturi din colţurile lumii să ma târască unde cerul sărută pământul, aş face legămant cu moartea să cosească în faţa-mi tot ce-i viu, ca nimeni să nu mă opreasca la tine să vin...
Cu palmele tale faţa să mi-o alini, să îmi vărs lacrimi de fericire... la pieptul tau să ma strângi să pot simţi şi eu...

Tlaloc e Luna... mâine o să fie Soarele...

luni, 5 iulie 2010

Solitar

Închis în paradis...

Suflete goale se plimbă fără noimă, îndrumate de către un biet bătrân, care îşi târâie picioarele obosite ajutându-se de un baston...
Suflete singuratece care se bălăcesc în paradis împroşcând aievea cu lumină...
De ele cine are grijă...?
O, tu suflet păgân, lacrimile tale se mai ivesc pe faţa ta, durerea rămâne, îţi ascunzi printre palme... fericirea.
Mult prea aproape de soare, mult prea rece, fantasme albe îţi trec prin faţă...şi totuşi nu eşti viu, dar nici mort, solitar îţi cauţi menirea.
Povestea lui nu are nimeni să o spună, doar vântul mai şuieră sub clar de lună... povestea tristă...
Undeva, în acest loc, o va întâlni, poate o să rămână aşa cu hainele zdrenţuite!

Tlaloc îl ajută!

Astăzi sunt Luna, o să mă plimb prin univers...