vineri, 31 decembrie 2010

Spovedania unui om de zăpadă.

Renasc mereu la primul fulg de nea, dar nu oricare, nici prea moale, nici prea tare...
Sunt eu, cel cu zâmbetul mereu pe față, cu ochii din cărbune și nasturii deasemenea, morcovul mi-e nasul, plâng mereu la apariția rozătoarelor...
V-ați întrebat cum iau eu naștere?
Am observat că doar copiii îmi mai dau viață, voi ați crescut, ați uitat de mine...
Un părinte ici pe colo mai adună bulgări imenși pentru a renaște...
Mereu iarna, când e frigul cel mai aprig,mă regăsesc mai mare, mai mic, mai gras, mai ... neuniform, mai mereu cu o oală în cap, desigur găurită.
Brațele... care brațe? Poate unul singur, o singură mănă, o mătură răpciugoasă. Sunt ciung, așa vă place vouă, dar nu uitați să mă faceți să zâmbesc, pe această cale vă mulțumesc!
Fața mea se află mereu spre geamul vostru, când erați mici vă plăcea să mă priviți îndelung, de după geamurile aburite îmi făceați cu mâna.
Acesta sunt eu, un om de zăpadă, cu o oală în cap și o mătură bleagă, dar cu zâmbetul mereu pe față.

Tlaloc se întreabă de ce doar când suntem mici ne place să dăm naștere oamenilor de zăpadă, de ce doar anumite persoane poate să se bucure de crearea lor...

As vrea să fiu un om de zăpadă în Africa, acolo cu siguranță o să am două mâini și o pălărie în loc de oală...

Astăzi sunt Luna, mâine...

joi, 30 decembrie 2010

Astăzi îmi cer iertare în locul tău.

Îmi plac lucrurile vechi, parcă cele noi nu au valoare.

Când arcușul viorii atinge corzile ei, sunetul prinde viață...note muzicale răspândite pe un strâmb portativ.

Tinerețea ei nu se măsoară în vârsta care o are, nici timpul nu i-a fost alături mereu, parcă era cuprinsă într-o capsulă a timpului, ieșea mereu la suprafață când dorea să își invingă frica, acea frică pe care toată lumea o are, oare situațiile în care eșuăm ne fac mai puternici sau ne afundă și mai adânc în neliniștea siguranței?

Când două suflete se întâlnesc...

Tlaloc își cere iertare în locul ei.

Astăzi sunt Soarele, mâine poate sunt Luna...

duminică, 19 decembrie 2010

Aș vrea să pot...

Trecuse ceva timp de când a trasat o linie în calea lui, a trasat acea linie cu călcâiul ușor înfipt în mocirla ce se crease în viața lui. Destul de adâncă pot spune... a crezut că așa e mai bine, să creezi o barieră în care, acea mocirlă, să nu se întindă în calea ce o va urma. A tras aer adânc în piept, și-a fixat privirea în departare urmărind cum cerul sărută ușor pămăntul. Nu a privit înapoi, mirosul pământului îmbibat cu apă îi provoacă o stare de disconfort, știe doar că a lăsat ceva “pătat” în urma lui…
A călcat doar pe pământ uscat și mai mereu pietruit.
Când ești în mocirlă ți se pot întâmpla două lucruri: să te zbați cu neputință privind cum te afunzi în noroi sau să încerci să ieși din această situație care, mai mereu, te lasă cu încălțămintea afundată în țărâna mocirloasă.
Nu s-a afundat în noroi, nu e firea lui să se dea bătut... a ridicat cu putere piciorul drept și a traversat acea linie ce a trasat-o în fața lui, doar piciorul drept.

Ca să poți păși împăcat în viitor, trebuie să lași o parte din tine în trecut...

Tlaloc speră ca „el” să își piardă încălțămintea, din piciorul stâng, în noroi...
Trecuse ceva timp…

Astăzi cu siguranță sunt Luna, măine poate o să rămân la fel…

joi, 25 noiembrie 2010

O singură oră...

Timpul, suprema formă ce ne chinuie şi în acelaşi timp ne bucură...
Oare de ce ne măsurăm timpul care trece, ce amuzant sună “care trece”… de ce oare el mereu trece, aş vrea să îl opresc, să îl modelez, să mă joc cu el, să îl lungesc sau să îl fac mai scurt, dar oare cine suntem noi ca să putem cere acestea….?
Timpul ne oboseşte, dar ne şi face să fim mai odihniţi… oare este “amfoter”?
Privim mereu în urmă, viitorul doar îl putem presupune, trăim prezentul...
Eu am învăţat să trăiesc în trecut, să analizez trecutul, astfel aş putea să modelez viitorul sau cel puţin aş încerca.
O singură oră, atât a putut petrece lânga ea, aceaşi rută, acelaşi tren, mereu întrebând dacă locul de lângă el e liber, mereu urcându-se la prima staţie după care s-a urcat el, acelaşi loc înghesuit în spate... aceaşi oră care se scurge din viaţa noastră...
Amândoi vorbesc la telefon... el mai deschide o carte, pe care o citeşte printre rânduri, mereu îşi ridică privirea spre ea şi o fixsează adânc... zâmbind mereu, ei schimbă nişte vorbe...
Timpul şi mijlocul de transport, poate preferă să meargă cu maşina dar e mai liniştit când aude sunetul roţilor de fier mângâind şinele lungi şi mai mereu drepte...

Tlaloc nu poate modela timpul, dar în imaginaţia lui îl poate prelungi, în el ar pute să includă multe situaţii...
Mai sunt trei săptămâni, o să ia acelaşi tren din aceaşi gară veche, aceaşi rută, aceaşi oră, acelaşi traseu, o să păstreze un loc lângă el, o singură oră, poate aceeaşi fată o să îi ţină companie... o singură oră din timpul acesta infinit...

Astăzi sunt Luna, mâine poate sunt Soarele...

marți, 23 noiembrie 2010

Vise spulberate...

“Nu a putut decât să creeze vise, speranţe spulberate în van...
De l-aş întâlni măcar o clipă, să îmi simtă răzvrătirea! O secundă de aş petrece timpul infinit ce ne înconjoară, să îi amintesc ce sunt acele cuvinte...
Te numeşti “zeu” ca şi mine?! O, dar tu nu dai crezare, cine eşti tu oare?
Când se lasă liniştea serii atunci apari, nu ai putere să îţi arăţi înfăţişarea, te ascunzi mereu, te joci cu ei… săracii muritori.
Forme, prea multe forme ai putut lua…
Eu sunt fulger de lumină, tunetul asurzitor, ploaie şi întuneric, tu eşi un fals… trecător.
De te-aş vedea în lanţuri sus în creasta munţilor, să îmi simţi mânia ce o las din cer…
Şarpe veninos ce naşti speranţe… vei rămâne mereu un trecător.”

Tlaloc se trezeşte din al lui somn profound, neuitând de viclenia lui, a fantomaticului ce creaza deşarte speranţe, visuri de neîmplinit… Morpheus creator al viselor, maestru al deghizării…a îndrăznit să mi se arate… în forme mult prea complicate, înşelăciuni deşarte…

Dacă aveţi vise, să vă fie împlinite, dacă nu se împlinesc condamnaţi-l pe Morpheus, cel ce ne face jocul când adormim… nu renunţaţi a visa şi nu uitaţi, unele vise… nu se împlinesc…
Astăzi sun Luna, mâine...

marți, 16 noiembrie 2010

Punctul pe i

Formula: punctul pe i este acoperişul unei linii perpendiculare ce te priveşte pe tine.

Da, acea urmă lăsată pe o coală de hârtie, minusculă, de obicei din cărbune, da din cărbune ce a fost cândva un copac, un falnic stejar ce adăpostea la umbra lui doi tineri ce se iubeau...
Viaţa lui s-a scurs, acum e timpul să povestească chiar şi după moarte...
Un punct, nimic mai mult.
Sfărşit sau doar aşteptarea unui nou început?
Bulgăre de întuneric, nimic special...
Obişnuim să înşirăm puncte, una, două, trei... puncte de suspensie, spun multe şi totuşi nimic.
Să îţi aduci mereu aminte când aşezi pe o coala de hărtie un punct, împreună cu mine l-ai proiectat în spaţiu, realizând un cub... dacă proiectam o dreaptă (o infinitate de puncte)?

Tlaloc, o să aşeze un punct în univers, astfel o să vadă ce planuri se intersectează cu el...
Astăzi sunt Luna, mâine poate sunt Soarele....

luni, 25 octombrie 2010

Spovedania unui pod de piatră.

Ţi-am simţit mereu tălpile moi cănd mergeai în poiană… atât de fină, atât de gingaşă călcai... purtai mereu un tricou larg şi lung, adesea îţi priveam umărul blajin ce se scălda în soare…
Îmi aduc aminte când ai poposit pe marginea mea, era toamnă, era rece, ceaţa încă mai plângea la marginea pădurii, aveai o frunză gălbejită de timp, i-ai dat drumul în apa rece ce îmi străbate picioarele de atâţia şi atâţia ani…
Atunci ţi-am auzit gândul, dar nu era un simplu gând, era un vis neîmplinit, o dorinţă... da! o dorinţă purtată în spatele unei frunze moarte, în râul ce îmi mângâie temelia…
O piatră din mine s-a desprins, ajugând la picioarele tale, ai privit-o îndelung… ţi-se părea ciudată, jumătate albă, jumătate neagră, rotunjită, fină, strălucind în razele soarelui…
Ai strâns-o cu putere la piept, atunci am început să îţi simt vibraţile inimii, lacrimi se rostogoleau pe obrazul tău...
Sunt un pod de piatră, mic, îngust, peste un râu de munte ce îşi străbate calea printre pietre, un pod ce a îndurat ani de ploaie, ani de vânt, ani de soare...
Tlaloc priveşte la ce a mai rămas din pod, rupt in două părţi, parcă identice... din depărtare, în dimineţile de toamnă, se spune că cele două jumătăţi se văd una fiind albă şi cealaltă neagră...
Cănd e ceaţă, frunzele căzute în acel râu, valsează fericite, soptind mereu:”El şi ea sunt împreună, dorinţa s-a împlinit!”
Astăzi sunt Soarele, mâine poate voi rămâne la fel...

vineri, 1 octombrie 2010

Iubito, hai să facem "broasca"!

Tratatul unei simple pietre, atunci când este dizolvată de apă...
Din categoria: "atunci când cuvintele nu înseamnă acelaşi lucru"
Pornind de la premiza : "Apa trece, pietrele rămân"

Dimineaţa devreme, nu putea dormi mult, nu ştiu de ce, îi plăcea să se trezească înaintea mea, îmi spunea adesea că face acest lucru, ca să fie ea prima, care îmi spune "Bună diminaţa", bosumflat uşor ca îmi alunga visele şi buimăcit de somn o iertam, sunetul papucilor ei de casă se auzeau în timpanele mele ca nişte bătăi din palme...
Rămânând în cămaşa de noapte, vroia mereu sa mergem în poiana de langă cabană, să privim cum razele soarelui străbat somnorosul lac...

Aici o învăţasem sa facă broasca, nu pe broasca, să arunce cu o piatră în lac, să străbată suprafaţa lui de cât mai multe ori înainte de a se scufunda. Învăţase repede, mă punea în fiecare dimineaţă să arunc eu primul, astfel, spunea ea, lacul nu o să supere ca îl umplem de pietre...
Speriam o pereche du buhai de baltă ce încă dormeau la acea oră, şi peştii se năpusteau asupra pietrei în speranţa că găsesc ceva de mâncare...
Astăzi m-am trezit devreme... păşeam apăsat spre lacul din poiană, am aruncat cu o piatră în lac... şi am plecat... nu am avut pe cine să trezesc, dar mi-am ţinut promisiunea de a nu supăra lacul, cine ştie poate ea o să vină şi o să arunce "broasca"...

Tlaloc se întreabă: "oare pietrele rămăn, oare ele nu sunt dizolvate de apă?" mereu se spune "apa trece, pietrele răman", dar orice formă ar avea o piatră, sub acţiunea apei se va rotnuji, toate trec dar rămân urme... oare dacă noi am fi o piatră... ?

Astăzi sunt Luna, mâine poate sunt Soarele...

joi, 23 septembrie 2010

Spovedania unei frunze anemice

"Un ultim vals al unei frunze ruginite... ce îşi plânge strigătul morţii căzând lin la picioarele tale "

Desprindere, urlet şi ruptură, ultima mângâiere a vântului ce adie dimineaţa pe această ceaţă groasă...
Atât a durat, o clipă, ştiai că clipa durează atât de puţin, nu a trebuit mult să îmi rupă firava mea codiţă, a venit toamna, pentru mine însemnând... durere... moarte.
Îmi aduc aminte când am luat naştere, eram cea mai vitează , măndră, tocmai în vârful acestui bătrân fag văzusem pentru prima dată cerul, zâmbeam mereu la răsăritul soarelui, în gând spuneam "Bună dimineaţa!"...
Era primăvară, poate mi-aş fi dorit să fiu o frunză de pom, să am în jurul meu flori, apoi să simt gustul fructelor, nu am avut parte de acestea, dar totuşi mă bucur de acest fag posomorât, e bătrân... în anul ce v-a urma o să fie tăiat...
Am ţinut umbră micilor gâze, din roua dimineţii am potolit setea unei mici albine, se pierduse de roi şi zburase prea sus, sărăcuţa...
Am dansat la ciripitul păsărilor, am plâns la urletul fiarelor...
Soare, ploaie, surâsul lunii, strălucirea stelelor...
A venit timpul să ating pămăntul... ciclul meu s-a terminat, din corpul meu o să hrănesc acest fag, o să reziste doar această iarnă, în primăvară va săruta şi el pământul...

Tlaloc nu a lăsat acestă frunză la picioarele fagului, a luat-o în palme şi a fost presată într-o carte, într-o carte făcută din seva unui fag...

Toate au un rost, frunzele cad toamna pentru a renaşte primăvara...

Astăzi sunt Soarele, mâine poate sunt Luna...

luni, 20 septembrie 2010

Din noi doi a rămas doar o poveste...


Ţinându-ne de mână am uitat să îi mulţumim zeului iubirii...

Degeaba am aprins lumănări în dimineţele cu ceaţa groasă, degeaba am adus ofrande la apusul soarelui... am uitat să mulţumim... nouă în primul rând.
Eu, cârja bătrânului rezemată de o bancă... tu, o pereche de ochelari uitaţi pe o carte...
Doar noi sub clar de lună, noi... un cuvânt, două persoane...
"Din noi doi a rămas doar o poveste"
Voi face pat din flori şi voi lăsa stelele să te învelească... eu şi tu un vis al împlinirii... tu şi eu zâmbetul fericirii...

Astăzi sunt Luna, mâine poate sunt Soarele...

joi, 16 septembrie 2010

Spovedania unei coli de hârtie.

Ca să exist aţi stricat lăcaşul dobitoacelor, pentru ca voi, oamenii simpli sau mai înstăriţi, să lăsaţi ceva în urmă, sau doar să mă măzgăliţi...
Cât am putut îndura eu în această viaţă, am dreptul de a spune acestea, am dreptul la o viaţă?
Ştiu... sunt doar o bucată galbenă de hârtie, dar totuşi rădăcinile copacilor suspină în tăcere...
Blestemul animalelor, strigătul păsărilor, care în copaci îşi adăposteau puii, toate acestea... au căzut pe umerii mei...
Eu, o coală de hârtie... îţi aduci aminte când îmi îndoiai colţul? Da, aşa făceai, ca să nu uiţi, mă durea dar tu nu ştiai, fragilitatea mea se pierdea la o împăturire sau la o simplă ploaie...
Multe am auzit, multe am îndurat... acele urme lăsate de voi... versuri... proză... bilete sinucigaşe, de ce eu trebuia să fiu mesagerul, de ce eu trebuia să spun ultimul cuvânt?
Lacrimi reci îmi îmuiau rigidul corp, sărutări ce lăsau urme de ruj... stropit cu cele mai fine parfumuri...
Am trăit viaţa voastră prin urma lăsată de condei de voi, gânduri, sentimente... iubire, inimioare desenate la sfarşitul cuvintelor voastre, fluturaşi si floricele...
Am simţit puterea de creaţie a unui pictor, ce schiţa portretul unei superbe domnişoare...

Tlaloc "Zeu prins în mrejele vorbelor"... a ascultat această coală de hârtie, şi a înţeles că aceasta e martorul vieţii noatre...

O hârtie îţi arată numele, o hârtie leagă două suflete... o hârtie ţi-e biletul fără de întoarcere...

Astăzi sunt Soarele, mâine poate voi fi Luna...

duminică, 12 septembrie 2010

Doisprezece

E tristă vremea, umbrele ne-au părăsit, am rămas doar noi şi luna...
Ai mei pierduţi sunt paşii toţi, nu îi cauta în zadar sunt şterşi de vântul rece ce îţi străbate pielea în dimineţile de toamnă...
Doisprezece, numărul perfect, acel număr ce întotdeauna mi-a fost mai mult decât un prieten, mi-a fost un ţel, un acoperiş deasupra capului... siguranţă...
O luntre aurie mereu ne urmăreşte pe amândoi... tu, eu, amândoi!Şi cine eşti, eu nu ştiu, şi cine sunt, tu nu ştii!
Din copac o frunză ţi-a zâmbit în calea ta, nu ai privit-o... sub talpa ta ai simţit pierzania ei...
Râzi hilar şi plângi amar, te crezi într-un carnaval de spirite învechite...
Pe fruntea mea se vede noaptea, tu nu observi acest lucru, în ochii tăi se vede mereu ziua... până când?
Doisprezece, am renunţat la acest număr, nu mai vreau aceaşi repetabilă povară, poate o să vreau un alt număr... treisprezece?

Tlaloc schimbă povestea chiar dacă doisprezece e numărul ce îl defineşte, în sufletul lui, niciodată nu v-a renunţa la el, o iubire se va lega, în altă zi decât doisprezece!

Să depăni fără încetare timpul ce toarce mereu...

Astăzi sunt Luna, mâine poate sunt Soarele...

luni, 6 septembrie 2010

În ziua când te voi revedea...

Am vândut o parte din mine sufletelor hidoase din inima pădurii, acele babe jumătate oarbe, ascunse după un chip frumos, înebunite de sclipirea arginţilor...
Între ziua de astăzi şi cea de mâine nu e decât... o singură noapte!
M-au blestemat cu incantaţiile lor sinistre în jurul unui cap de porc, au chemat gardienii celor patru puncte cardinaleasiste la marele lor eveniment, eu zeu... prins în vraja lor...
Au invocat pămantul să mă învelească când voi închide ochii pentru veşnicie, au cerut vântului să mă poarte pe culmile între realitate si ficţiune, au cerut apei să mă ţină mereu treaz stropindu-mă cu picuri mari şi reci când mi-e somn, au aprins focul arzător şi amenţitor în drumul meu, ca mereu să dau înapoi... mi-au închis cuvintele cu lanţuri mari cu duble zale... să nu poată a cunoaşte cineva ce se petrece cu mine... au pus fiarele pădurii să mă urmărească, să mă sfăşie, să mă târască prin pământul umed...

Tlaloc zeu, cerând un mic ajutor a fost surprins în jocul lor...

Nu i-a putul lua sufletul, nu a putut înlaţui inima lui... pentru acestea nu există încătuşare!

Tlaloc e Soarele, mâine poate e Luna...

miercuri, 1 septembrie 2010

Ascultă!

Asculţi...?
Cuprins între vis şi realitate, oare pentru cât timp, oare cât o să mai poată suporta?
Noaptea se schimbă, acum stelele lucesc mai mult, poate pentru ea e mai bine aşa, are cine să o vegheze, dar pentru el... a venit toamna!
Simfonia de culori, ultimele flori ce tremură în pierzanie...
Asculţi...?
Parcă sunt mai multe păsări ce străbat cerul acum... ne privesc de acolo de sus, unde noi suntem acei neînsemnaţi, acei mici, acele minuscule "furnici"...
Asculţi... ?
Foşnetul frunzelor ce valsează căzând pe pămant... Au înebunit castanii, parcă plâng la nesfârşit...
Asculţi...? aş vrea să pot spune mai multe...

Tlaloc e si el un simplu om, asculţi?

Astazi în ploaia asta monotonă sunt Luna, mâine poate sunt Soarele...

luni, 23 august 2010

Mângâierea ei...


Pui, ce faci?
Mă uit la televizor!
Pui, aşai că nu e nimic interesant?
Ce este mă Pui, ce mai vrei de data asta?
Apăi... mă Pui, nu îmi faci un masaj?
Off mă Pui, doar azi ţi-am mai făcut...
Da mă Pui, mi-ai făcut, dar aşa de bine e!
Îţi fac, dacă îmi dai un pupi!
Îţi dau mă Pui!
Pui!
Acum ce mai vrei mă Pui?
Nu ţi-ai tăiat unghile şi mă zgârii...
Mă Pui, dar pretenţios mai eşti...
Ştiu mă Pui, dar cum sunt un pui, mă găndesc că tu eşti ca un vultur, cu acele unghii şi vrei să mă sfâşii...
Stai liniştit acolo şi mai taci din gură!

Şi totuşi atingerea ei îl liniştea, se simţea în siguranţă...

miercuri, 18 august 2010

Eşafod, căldură şi mult praf...

Mă plimb prin acest oraş prăfuit… căldura aceasta mă doboară.

Apă, atât doresc, acest lichid să îmi inunde gura...

Privesc în zare în căutarea unui loc umbrit să îmi odihnesc acest corp sleit de căldură, umbra, acel lucru care câteodată ne înspăimantă. Am observat că sunt două feluri de umbre, umbre care prind viaţă când e soarele sus pe cer, acestea se văd limpede ca nişte personaje ieşite la plimbare... şi umbre sărutate de lună, acestea sunt mai întunecate, parcă sunt acoperite cu un strat de funigine...

Visez la romantismul pierdut în timp, uitandu-mă la aceste ziduri pe care timpul nu le-a şubrezit, cavaleri şoptind pe la ferestele domniţelor...

Mă opresc în acest parc, în acest centru al oraşului, centrul vechi, aici era cândva o piaţă...

Oamenii veneau să îşi schimbe marfa sau să îşi cheltuie câţiva arginţi pe mâncare... nu ştiu de ce dar, îmi imaginez execuţile din timpul acela, oameni stranşi să vadă cum o persoană este spanzurată... decapitată... cum aveau tărie acei oameni să asiste la aşa ceva?

Urcaţi sus pe eşafod, condamnaţii părăsesc această lume în întuneric, fiind acoperiţi cu o panză neagră pe cap... ultimele lor cuvinte... un ultim monolog.

Tlaloc se întreaba de ce condamnaţii la moarte îşi spun ultimele cuvinte sub forma unui monolog, de ce nu poartă un dialog cu cineva?


Astăzi sunt Soarele, mâine poate sunt Luna...

duminică, 15 august 2010

Adio

Adio drumuri lungi,
Adio albe dungi,
Adio veselie
Durerea în mine o să fie...
Adio voi ce m-aţi iubit,
Dar nu ştiaţi de acest sfărşit...
Adio pomi înfloriţi
Umbra să mi-o daţi aţi fost sortiţi,
Adio micuţă casă
Unde mâncam la masă...
Adio bucurie,
De mine nu o să se mai ştie...
Adio animal blând
Ce mi-ai trezit speranţa în gând,
Adio soare ce m-ai încălzit,
Azi de după nori nu ai venit...
Adio şi la revedere
Adio gustoase mere,
Adio, că e cale lungă,
Unde voi fi nimeni să nu mă ajungă...
Adio şi te las,
Până la moarte e un singur pas...
Adio şi voi rămâne,
Să mă vedeţi şi mâine!

Tlaloc vă spune: "Apusul fiecăruia e mereu un răsărit!"

Tlaloc astăzi e Luna, mâine poate e Soarele...

joi, 12 august 2010

Monolog

M-am aşezat în faţa voastră, sus pe această scenă, am jucat această mică piesă de teatru numită... viaţă.
Da! Şi tu ai aşa ceva, şi tu eşti în rolul principal.
Vă rog nu mă aplaudaţi, nu am făcut nimic special, stingeţi reflectoarele şi lăsaţi-mi o singură lumină să îmi străbată faţa, să fie de culoare albastră, să nu uităm Tlaloc este un zeu.
Luaţi loc pe scaune şi ascultaţi-mă doar o clipă, nu o să mă întind la vorbă, nu îmi stă în fire...
M-am născut în anul Domini 198... , în a şaptea zi din săptămână, nu am avut rabdare să stau în pântecul mamei decât 7 luni, în ziua de 12 a lunii gustar aerul mi-a strapuns plămânii, atunci pe cer s-a născut o stea...
Au trecut anii şi am privit în urmă, mă gândesc şi la ziua de astăzi dar şi la ziua de mâine...
Un singur lucru am învăţat, suntem oameni: iubim, greşim, râdem, plângem, ascultăm, visăm, uităm, trăim unele sentimente în trecut chiar dacă ne dor, ne bucurăm de lucrurile mărunte, cunoaştem durerea sufletească, iertăm... ne rămâne ceva, o legătură, pe voi dragii mei cititori, voi acei care vă pierdeţi câteva minute din timpul vostru preţios ca să îmi citiţi aceste file din viaţa mea, aceste cuvinte îmbinate care îmi descriu, pe înţeles sau pe ascuns, anumite capitole din viaţa mea, vă mulţumesc din suflet, pentru simplul fapt că existaţi.
Sunteţi puţini acei care mă cunosc, acei care îmi cunosc adevărata identitate, vouă vă mulţumesc deasemenea, mă bucur ca v-am cunoscut, că mi-aţi cerut părerea sau doar că mi-aţi fost aproape...
Toţi suntem oameni, fiecare are ceva de spus.

Tlaloc se aplecă în faţa voastră, e timpul să îşi pună o dorinţă şi să sufle în lumânări...

Astăzi Soarele sărută Luna, astăzi sunt o eclipsă!

luni, 9 august 2010

Ea ar vrea să înţeleagă această viaţă...


E foarte complicată, nu o pot înţelege...
Mereu ridică bariere când e supărată, şi totuşi ar vrea ca cineva să îi audă plânsul. Are un zâmbet draguţ...
Cel ce înţelege acum e de neînţeles... şi totuşi poartă o conversaţie, ar spune ce are pe inimă dar... se opreşte brusc, parcă ar cuprinde-o frica... mi-o imaginez având mâinile pe faţă ascundându-şi lacrimile...
Lacrimi ce îi inundă ochii, lacrimi sărate...
Oare ce îi lipseşte, oare ce o face fericită, ce lucru îi va aduce mereu zâmbetul pe faţă?
"Îmi pare rău, nu putem vorbi astăzi, o să vorbim mâine"-spuse ea pierdută în lumea ei...

Tlaloc nu poate să o facă să înţeleagă ce este viaţa, pur şi simplu viaţa este.

Astăzi sunt Luna, mâine poate o să fiu Soarele...

sâmbătă, 7 august 2010

Cercul


Sunt cărări ce se găsesc în păduri...
Dar pe care să o iau?
Am inima murdară
Şi ochii acoperiţi
Dar pănă la urmă, mă duc!
Un suflet mă îsoţeşte,
Ajung şi plec...
Plec şi ajung...
Şi viaţa-mi tulburată,
Că trebuie să o iau,
...de la început.

Tlaloc acum mai bine de 6 ani, se juca altfel cu anumite cuvinte...

Astăzi sunt Soarele, mâine poate sunt Luna.

luni, 2 august 2010

Mereu uitai...

Îţi aduci aminte acele zile când veneai la mine?
Şi acum îmi amintesc, ştii cănd mă lăsai să mă joc în părul tău? îţi desprindeai cu grijă părul prins în două codiţe, da! aşa îl aveai, ca o şcolăriţă, îţi plăcea atingerea mea în părul tău catifelat, mă jucam minute în şir pănă adormeai...
Mereu uitai elasticele cu care îţi prindeai părul... erau zile cănd sertarul meu adăpostea prea multe, le puneam la păstrare ca la sfărşit de săptămână să ţi-le înapoiez, câteodată le uitam prinse la mâna dreaptă adormind cu ele...
Mai ţii minte cănd te rujai prea intens, acest lucru mă şicănea, ştiu că îl făceai din contră doar să îmi laşi urme pe faţă, uitai să îmi ştergi urmele lăsate pe obrazul meu, mă lăsai să ies aşa afară...
Nu pot uita revistele care le aduceai mereu cu tine... pline de de lucruri interesante pentru femei, o pagină maxim două pentru bărbaţi... le uitai la marginea patului, dimineaţa le străngeam mereu, recunosc că atunci căutam în grabă paginile cu articole destinate mie...
Nu pot să uit cănd... m-ai lăsat să te iubesc... atunci ţi-ai uitat sufletul în inima mea... te mai caut şi acum ca să ţi-l înapoiez...

Tlaloc ascultă mereu aceiaşi piesă muzicală, a uitat să o mai schimbe...

Tlaloc cu siguranţă e Soarele, mâine poate o să fie Luna...

vineri, 30 iulie 2010

Incestul luminii cu întunericul...

În fiecare seară plângea amar...

Vroia ca ziua să nu se termine, în sufletul ei noaptea îi face rău, prea multă încărcătură sufletească...
Doar la atingerea pernei moi de mătase, lacrimile îi inunda faţa palidă, ochii ei frumoşi erau înecaţi în lacrimi, nu putea să doarmă, ura noaptea... de ar putea rămâne trează...
Uşor ghemuită străngea perna în braţe, la tresaririle ei puteai vedea brutalitatea unghilor înfipte în pufoasa pernă...
Prea multă durere în acest suflet, prea multă tristeţe a putut acumula, totuşi în fiecare seară culegea... vise.
Vise despre îngeri, despre oameni, despre iubire... şi vise aruncate la gunoi.
La privirea ei e trist si norul, luminat de lună, ce adoarme sus pe cer...

Tlaloc visează şi el...

Nu vă aruncaţi visele la gunoi, cineva trebuie să le adune...

Astazi sunt licarirea Lunii, mâine poate sunt Soarele.

joi, 29 iulie 2010

Tlaloc, de ce Tlaloc?

"Acum sunt mai pustiu ca totdeauna
De când mă simt tot mai bogat de tine
Şi-mi stau pe tâmple soarele şi luna
Acum mi-e cel mai rău şi cel mai bine" Emeric Imre-"Nebun de alb"

Sunt mereu întrebat de ce blogul se numeşte astfel, "de ce Tlaloc?"
Tlaloc este un zeu antic, un zeu al ploii, niciodată nu o să fiu un zeu dar pot să stărnesc o ploaie...
Aşa a luat naştere Tlaloc!
Un suflet ce stărneşte ploi...
S-a oprit din scris, şi-a închis blogurile... a stat aşa preţ de câteva luni, nu a putut rezista... în faţa imprevizibilului, a fost doborât la pămant, nu putea să rămâna în banca lui şi să se plângă, ce a făcut?... s-a ridicat, era aşteptat pe podium!
A început să scrie iarăşi, acum "Doar pentru nebuni", pentru oameni simpli, pentru cei care iubesc arta, pentru cei cu sentimente... A păstrat "Dialog cu o entitate" ca să poată uita...
Tlaloc, de ce Tlaloc?
Nu ştiu ce să răspund la această întrebare!

Ştiu că astăzi sunt Soarele, maine poate sunt Luna...

marți, 27 iulie 2010

Spovedania unei bănci.


"Sunt din lemn, sunt din piatră, sunt din forja fierarului...

M-am săturat de povara voastră, m-am săturat să vă suport gesturile...
Te-ai aşezat, ca orice om, să îţi tragi sufletul, nu conta dacă laţurile îmi erau şubrede, ai vrut doar să stai la umbră, însetat de odihnă... pe o bancă unde zac morminte.
Tăceai, cu ochii înlăcrimaţi îţi aduceai aminte...
Cândva eraţi doi... v-aţi cunoscut pe o altă bancă, în parc, lângă doi castani...
Privirea ţi-e aţintită în departare la Iisus răstignit pe cruce...
Sunt o bancă printre morminte, ascultând doar suspine... nu sunt ca o bancă din parc! mi-aş fi dorit şi eu ca să fiu martor la sărutari timide... şoapte de iubire..."

Tlaloc se odihneşte pe bancă, o bancă marcată de timp, unde doar ploaia îşi mai odihneşte sufletul... o bancă situată la hotarele viselor...
Preţuiţi băncile... urmele iubirii sunt încrestate sub forma unei inimi.

Astăzi sunt Luna, mâine poate sunt Soarele...

joi, 22 iulie 2010

Simte...

Auzind vibraţia corzilor sunt ca o pană de chitară...

Nu poţi face diferenţa, îţi dai seama, dar nu vei înţelege niciodată muzica mea preferată, e prea puternică pentru tine.
Acordurile ei mă alimentează cu o emoţie profundă, plânsetul ei mă face să adorm...
De o vei auzi să taci, pur şi simplu taci... ascultă!
Lasăţi mintea limpede, simte pulsul ei!

Tlaloc spune doar 'În timp ce chitara mea plânge uşor"

Astăzi sunt Soarele, mâine poate voi fi Luna...

marți, 20 iulie 2010

Un joc adevărat.

S-au plimbat prin ploaie, ca doi copii, si s-au privit ameţitor, rămânand în urma lor o rază de iubire vie...

El un pic mai înalt, dar nu cu mult, doar atât cât ea să nu se întindă prea mult când îl sărută...
Ea o rază de soare ce îţi bate dimineaţa în geam...
Stropii de ploaie formează deaspura lor un frumos curcubeu...
Sunt desculţi şi unde văd câte o băltoacă nu ezită să sară în ea...
Lumea îi priveşte uimită, poate ar vrea şi ea să fie în ploaie...
Plouă cu stropi mari, la impactul lor cu pămantul crează o melodie aparte, de aceea ei dansează.. în ploaie!

Tlaloc zeu al ploii, astăzi şi el se va lăsa mângâiat de ploaie...

Astăzi sunt Soarele, măine va fi ... o altă zi!

Un fograf fără poze...

Într-un colţ de bibliotecă ne punem viaţa la păstrat...

Toată lumea are un album foto, aproape toată lumea...
Îţi mai aduci aminte pozele acelea alb-negru, pozele acelea cu zimţi?
El nu are aşa ceva! El are o altă viaţă, o viaţă văzută prin ochii lui, momente imortalizate la apăsarea declanşatorului aparatului fotografic...
Oare el când o să fie în poze? E înconjurat de atatea momente surprinse, pe o mult prea sensibilă peliculă, poate sufletul lui e asemeanea unui film fotografic, daca nu şti cum să îl manevrezi nu o să mai poţi vedea...
Cu toate astea el păstrează albumele lui, animale, flori, peisaje...
De o să îl vedeţi pe stradă să îi zâmbiţi, o să imortalizeze acel zâmbet, el pentru voi se află în această lume...
Poate va veni o vreme ca cineva să îi facă şi lui o poză, o simplă surprindere a unui moment din viaţa lui... până atunci va privi mereu împrejurul lui pentru a crea aceste amintiri, care la un moment dat, vă va face să zâmbiţi, să tresăriţi sau să vărsaţi o lacrimă...

Tlaloc nu poate trăi fără aparatul foto...

Astăzi sunt Soarele, măine va fi ... o altă zi!

vineri, 16 iulie 2010

Un pictor al fiecăruia...

Suflet uitat de timp ascuns într-o clepsidră prăfuită...

Murdărit pe faţă de culori nemaiîntâlnite, pictorul îşi înmoaie pensula cea groasă în pasta neagră de pe planşetă...
Poeţii au murit, actorii nu mai au pe scene să urce, publicul a plecat acasă...
A mai rămas doar el cu mâna-i tremurând pe pânză, acum doar schiţează, nu se înţelege nimic... un haus negru, linii... paralele... niciodată împreună...
Oare ce crează? confuz, uitat, de negăsit... poate îşi crează propriul portret.
Da aşa este! Liniile groase prind contur, un zâmbet de lumină din întunericul uitat...
Zâmbeşte, dar nu ca tine! În ochii lui ascunşi striveşte doua gânduri...
De o să îl priveşti, e atât de crud, atât de necruţător... un zâmbet tremurând printr-o lacrimă...

Tlaloc cunoaşte această operă, de o vei privi doar tu vei şti cum arată, e mai mult decât o creaţie, e o imagine a fiecaruia schiţată pe o pânză de in prăfuită de timp...

Tlaloc e Soarele, mult prea arzător...

vineri, 9 iulie 2010

Moartea unui zeu...

Să strigi cu putere în liniştea nopţii având ecoul surd...
Poate asta ţi-ai dori când păseşti în noapte desculţă pe alei întunecate, şi nu ţi-e frică să fi singură, cu ochii-ntrebători, de pe piedestale de marmură, statuile îngenunchează în faţa ta...
Ca să-ajung până la tine aş renunţa la nemurire, aş aduna cele patru vânturi din colţurile lumii să ma târască unde cerul sărută pământul, aş face legămant cu moartea să cosească în faţa-mi tot ce-i viu, ca nimeni să nu mă opreasca la tine să vin...
Cu palmele tale faţa să mi-o alini, să îmi vărs lacrimi de fericire... la pieptul tau să ma strângi să pot simţi şi eu...

Tlaloc e Luna... mâine o să fie Soarele...

luni, 5 iulie 2010

Solitar

Închis în paradis...

Suflete goale se plimbă fără noimă, îndrumate de către un biet bătrân, care îşi târâie picioarele obosite ajutându-se de un baston...
Suflete singuratece care se bălăcesc în paradis împroşcând aievea cu lumină...
De ele cine are grijă...?
O, tu suflet păgân, lacrimile tale se mai ivesc pe faţa ta, durerea rămâne, îţi ascunzi printre palme... fericirea.
Mult prea aproape de soare, mult prea rece, fantasme albe îţi trec prin faţă...şi totuşi nu eşti viu, dar nici mort, solitar îţi cauţi menirea.
Povestea lui nu are nimeni să o spună, doar vântul mai şuieră sub clar de lună... povestea tristă...
Undeva, în acest loc, o va întâlni, poate o să rămână aşa cu hainele zdrenţuite!

Tlaloc îl ajută!

Astăzi sunt Luna, o să mă plimb prin univers...

marți, 29 iunie 2010

De ce curg lacrimi din cer?


De ce curg lacrimi din cer?

Oare de ce? oare cine îşi udă obrazul? cine îşi varsă amarul?- întrebă copilul.

Şi îngerii plâng, şi tu plângi copile, şi eu, şi ei, toţi suntem la un moment dat "nori care plâng"....

De ce norii plâng?- întrebă copilul

Nu sunt nori, sunt îngeri, veselia lor a fost zdruncinată, sunt îngeri care aşteaptă să fie chemaţi, să nu mai rămână singuri, sunt îngeri sunt nişte... copii.

Şi eu cine sunt?- Întrebă îngerul...


Tlaloc azi e Soarele... norii s-au împrăştiat!

vineri, 25 iunie 2010

O să trimit o stea!


Să nu plângi, eu o să fiu aici, o să îţi întind o mână de ajutor...

Nu pot să fiu aproape, cerul înstelat mi-e casa, tu preferi cerul albastru, acea culoare care numai ţie îţi place!
Închide ochii, încearcă să dormi, pune-ţi capul uşor pe perna moale, lasă-te cuprinsă de vise...
E greu când prima furtuna dărâma vise, ai curaj...
Nu pot să îţi dau sfaturi ci doar să te ascult, să înţeleg... să mă înţeleg...
O să îţi trimit o stea, să îţi lumineze calea, de sus din înaltul cerului ea va cădea, să ai grijă să o prinzi...moartea ei va naşte un vis!

Tlaloc îşi aduce aminte...

Astăzi o să fiu Luna...

marți, 22 iunie 2010

Fluturaş nu mai ai aripioare...


-Pui, astăzi am desenat un fluturaş!
-Unde, că nu l-am văzut?
-Păi.. nu îţi spun!
-Înseamnă că e urât mă Pui!
-Mă Pui! e aşa de drăgălaş, vrei să îţi spun ce culoare are?
-Nu, că nu vrei să mi-l areţi!
-Dar eu o să îţi spun! e cu roşu, galben, albastru...
-Eu cred ca ai desenat un papagal mă Pui!
-Pui!!!... nu e papagal!!!

De fapt el îl văzuse, era ascuns într-o revistă, nu era perfect dar era desenat de ea, îi mai desenase el două antene, ea uitase să îi mai facă şi îl lipi pe uşa frigiderului...

vineri, 18 iunie 2010

D


În fiecare zi se uita pe geam, se uita la soare, se uita la nori...
Îşi nota în calendar zilele ce treceau, le marca un x mare roşu, o culoare ce îţi sărea în ochi, calendarul era mic, de buzunar cum s-ar spune, îl ţinea in portofel...
Nu avea pasiuni, poate nu avu timp să le descopere, doar aştepta anotimpul vieţii...
Se gândea mereu la ele, frumoase, colorate, pline de viaţă, frumos mirositoare, parfumul lor te facea să visezi, să zâmbeşti, să pluteşti... rouă dimineţii le mângâia, albinele le îndrăgeau...
Erau tot ce îi trebuia să o facă fericită!
Azi dimineaţă a ieşit la ele, să le ude,le privi cum stau frumos aranjate pe balcon, în lădiţe... le spusese "bună dimineaţa!"

Tlaloc o cunoaşte pe D.

Anumite pasiuni ne fac fericiţi, lucrurile simple ne fac fericiţi, ne fac să zâmbim!
Astazi din spatele norilor Soarele mi-a zâmbit...

joi, 17 iunie 2010

Cele nouă...


S-au strâns în zori de seară, erau frumoase, prea frumoase pentru a le privi un muritor, nouă surori, ficele lui Zeus.
Cea mai înţeleaptă dintre toate, Calliope, stătea pe o buturugă, cânta ceva, o melodie tristă dar plăcută, te făcea să te pierzi printre gânduri...
Clio împleteşte firul istorie, atâtea bătălii... pe un lung papirus înşira pierderile omeneşti.
O liră se aude în surdină, dorinţa carnală nu mai putea fi potolită, Erato îi dădea viaţă...mirosul pielii ude de ploaie...
Euterpe privea în neant, în mână îşi ţine fluierul...
Pentru Melpomene totul era prea tragic, ar vrea să danseze, să urle, totuşi... a rămas rezemată de un copac.
Terpsihora dansează, se învârte graţios în jurul focului, se îmbină perfect cu muzica, asemenea frunzelor copacilor care valsează în bătaia lină a vântului.
Nu lipsea nimic din acest decor, totul era doar pentru ele, Thalia a avut grijă să nu lipsească nimic, pocale cu vin, fructe exotice erau toate la îndemână.
Polimnia stătea cu degetul la gură, nu era prinsă în acest joc, mereu serioasă mereu pusă pe gânduri...
Urania privea spre cer, si Olimpul avea stele...

Tlaloc le cunoaste , frumoasele muze...

Astăzi printre stele, având Luna alături, muzele mi-au dat un dar pentru voi.

vineri, 11 iunie 2010

Iartă-mă!


Câţi dintre voi aţi folosit acest cuvânt?
Iartă-mă, îmi cer scuze sau îmi pare rău!
Oare cui îi folosec cuvintele acestea, nouă celor răniţi, lor celor care ne-au făcut rău (sau invers)...?
Ok, spui că îţi pare rău de ceea ce ai făcut, dar atunci de ce ai mai făcut acest lucru, înainte să îl faci nu îţi parea rău, când l-ai făcut erai dornic să îl faci? Da, am înţeles, acum te muşcă conştiinţa, după ce ai murdărit un om cu noroi acum vrei să îl cureţi... cu zăpadă?!
Şi apoi de ce să te iert, pentru că sunt un om rational, pentru că iubesc, pentru că "aşa trebuie"...? Eu tot murdar cu noroi o să fiu, am priceput m-ai spalat cu zăpadă... ştiai ca e rece? acum "sunt" mai curat, sunt obligat să te iert...?
Şi apoi cine o să fie împăcat sufleteşte, eu sau tu, dacă te iert?
Desigur, tu o să fi, aşa spune legea creştinească, acum conştiinţa ta e curată!
Dar eu...?

Tlaloc iartă, sufletul lui nu poate să ţină ură, dar niciodată nu va uita!

E bine să iertăm, la rândul nostru o să greşim şi noi, atunci am vrea să fim iertaţi, oricare ar greşi e bine să îşi ceara iertare...

Astazi sunt o rază de Soare...

miercuri, 9 iunie 2010

Pentru fiecare dintre voi!


Astăzi o să vă povestesc ceva, o poveste fără nume, o poveste uitată de lume...
Nu ştiu ce nume să îi pun, o pot numi "cuvântul" poate "fapta" sau pur şi simplu "viaţă", cert este ca toate au legătură cu ceea ce o să vă povestesc.
M-am gândit prima dată la cuvânt, câtă importanţă dăm cuvintelor noastre sau mai bine spus cât respectăm din ceea ce spunem, din ceea ce promitem, din ce vise am creat celor din jurul nostru...
Un cuvânt înseamnă foarte mult, pentru acela care are nevoie de el, să nu uitam, sunt şi oameni muţi! dar dacă ţi-aş spune un cuvănt străvechi, un cuvănt din vremea mea, atunci cand mai eram zeu, un cuvânt mayaş, l-ai înţelege, te-ar ajuta cu ceva? îmi cer scuze am uitat, vrei să spun un cuvânt pe care îl doreşti să îl auzi şi nu ce vreau eu să zic! te-ai întrebat vreodată dacă ai nevoie de cuvinte? desigur, ai nevoie de ele, fără ele nu am putea comunica, dar ai nevoie doar de cuvintele pe care le doreşti tu să le auzi, pe acelea pe care le înţelegi, pe acelea care îţi aduc o informaţie, pe acelea care te liniştesc...
Cuvintele, pentru anumite persoane, înseamnă un mod de a trăi, un dar, o vocaţie sau doar o formă de manifestare.
Cum spuneam mai sus, titlurile pe care am vrut să le pun, au legătură între ele.
Anumite cuvinte, care exprimă o acţiune din viaţa noastră, au legătură cu faptele noastre, nu poţi spune ceva şi să nu faci acel lucru, desigur mă refer, vorbind despre acest lucru la adevăraţii oameni.
Fapte, bune sau rele, mici sau mareţe...contează personalitatea fiecăruia, evoluţia mintală, actul moral...
Tu ce fapte ai mai făcut, fară să primeşti ceva în schimb, fără a avea un interes?
Şi ultimul titlu, ar fi fost "viaţa" au legătură toate acestea pentru că se întâmplă în viaţa noastră, faptele sau acţiunile noastre, vorbele sau cuvintele noastre, sau a celor din jurul nostru, ne crează stilul nostru de viaţă.
O să mă opresc aici deocamdată, restul e tăcere...
Desigur aceasta nu e o poveste dacă ar fi o poveste ar fi prea simplu, vreau ca voi să vă creaţi o poveste, voi să fiţi propria poveste, să vă treziţi dimineaţa, cu zâmbetul pe faţă, să fiţi nişte oameni simpli, să vă alegeţi cu grijă cuvintele şi cel mai important lucru să fiţi voi, să fiţi oameni, dimineaţa cand vă uitaţi în oglindă să nu vă puneţi o mască, să nu vă ascundeţi după deget...
Tlaloc vă salută, azi ca şi om...
În acest spaţiu vid unde cuvintele mi se leagă într-o postare, fară un rezumat pe vreo hârtie, vă doresc numai bine...
Desigur, astăzi sunt Luna, Soarele e prea arzător...

vineri, 4 iunie 2010

"...oare mă vei iubi?"


Astăzi sunt... surâsul Lunii...

"Cel mai frumos lucru e să iubeşti, să ai pe cineva aproape de tine, să-i simţi căldura ei, să asculţi fiecare sunet vibrând din gura ei, să o strângi în braţe când plange aşa va şti ca are pe cineva aproape, în clipe grele să găseşti soluţii să poţi trece mai departe, să îţi creezi o lume a ta şi a ei unde să fi fericit, o lume de basm unde nici o răutate să nu poata pătrundă, să ai un sprijin în orişice, să te certe şi să te îndrume când greşeşti, să adormi şi să te trezeşti cu licărirea ochilor ei spunându-ţi 'bună dimineaţa', să fi mandru de ce ai, să preţuieşti atât cât ai şi să nu încerci să faci ceva mai special, ceva peste limite, să nu vrei să te iubească mai mult, pentru că fiecare iubeşte în felul lui şi la un moment dat poate o să pierzi şi ceea ce ai, să fi tu drept în faţa iubirii şi să nu cauţi defecte în celalalt...
Şi totuşi iubirea e un lux, puţini au parte de aşa ceva, de o iubire pură, la un moment dat într-o secundă, ceea ce ai cladit în ani se poate dărâma, şi atunci de ce lucrul cel mai frumos şi cel mai simplu doare cel mai tare? de ce iubirea doare? oare mă vei iubi?"

Cu ochii înlăcrimaţi îi rămăsese un nod în gât... acestea erau cuvintele LUI aşternute pe o hartie mototolită...
Căzu în genunchi şi strânse hârtia la piept"Chiar dacă acest lucru va durea nu o să îmi pară rău de el şi te voi iubi..." acestea erau cuvintele ei strigate spre cer...

Tlaloc nu poate să spună nimic, e doar un curier, el doar a lăsat acea hârtie pe gard...

Atăzi sunt surâsul Lunii...

marți, 1 iunie 2010

Shhh... acum taci!


A fost prea tânără clipa în care ne-am întâlnit...

Priveşti în gol... mintea îţi joacă feste... în pustiu visele ţi-se află, taci!
Trăieşti în lumea ta, între frunze şi crengi, prin desişul des, în înalţimile copacilor, sub cerul limpede priveşti spre stele...
În liniştea serii te acompaniază un greier...
În lumea mea, obosit şi deloc grăbit, îmi caut lumina.

Tlaloc se joacă cu licuricii...

Astăzi sunt doar eu... un copil...

miercuri, 26 mai 2010

Unei (ne)cunoscute

Astăzi sunt Soarele, mâine nu ştiu cine o să fiu... Luna trebuie să răsară...

O cunoşti?! da, ţi-se pare (ne)cunoscută...

Pe mine mă cunoşti cu siguranţă eu sunt... cine sunt, poate acum nu ai habar ce se petrece în jurul tău, între noi nu a fost decât... tăcere, privirea mea în ochii tăi dulci de... miere.
Am avut şi eu odată în spatele casei urzici şi şti prea bine cand desculţă treceai pe acolo, priveai uşor peste gard, aşteptai un surâs ca întreaga lume să se oprească...
Nu te-am văzut niciodată cum mă sorbeai din ochi, nu te-am văzut dar, te-am simţit, niciodată nu te-am înţeles, şi dacă te înţelegeam?
În spatele casei aveam urzici, acum le-am cosit, am pus şi o buturugă să poţi privi mai bine... tu eşti o (ne)cunoscută, în ochii tăi te numeşti "dorinţă"... în ochii mei te strig...

Tlaloc a lăsat un bilet pe gard.

Tu fată de la gard, cine eşti? şi dacă nu eşti cum vei fi, atunci când biletul de pe gard mi-l vei citi?

Astăzi sunt Soarele, mâine nu ştiu cine o să fiu... Luna trebuie să răsară...

sâmbătă, 22 mai 2010

Şi-a clipit din ochi ca dup-un vis...

Astăzi Soarele cu Luna s-au jucat de-a v-aţi ascunselea.

Avem o viaţă doar, nu o alerga în zadar…
Ochi frumoşi într-un chip de Arlechin, nu mă refer la o păpuşă de lemn, ci la o păpuşă vie cu ochii căprui…
Era foarte timidă, poate timiditatea o caracteriza dar ,în acelaşi timp era şi foarte sigură pe ea, ce vroia de la viaţă? Nu ştiu… poate încă nici ea nu ştie, dar o să afle în viitorul apropiat.
Nesiguranţa unei iubiri o punea pe gânduri, era prea sensibilă pentru finţa ei, teama ca ceva să se termine prea repede o făcea ca nopţile să îi fie mult prea lungi, teama iubirilor neîncepute şi neterminate, mereu căzute prea jos, în noroaie şi mai jos, îngropate în pământ mlăştinos…
Ajutor! Acesta era cuvântul care îi umezea mereu buzele, ajutor pentru ea, pentru fiinţa ei, pentru sufletul ei…
Moartea înca nu o privea şi totuşi era conştientă că într-o zi totul se va sfârşi…
Un suflet care daruieşte iubire nu poate trăi în singurătate, e mult prea trist pentru el…
Soarele a apus, e mult prea multă linişte, lumină nu este , întunericul îi provoacă friguri, e prea rece şi totuşi e vară.
Să înceapă viaţa cu un eşec nu e un semn bun, dar ea nu acceptă acest lucru mereu va lupta pentru ceea ce îşi doreşte.
În întinderea ei o apă are multe secrete, ascunde foarte multe în adâncurile ei, ea cunoaşte acest lucru şi nu se aventurează în larg…
Prietenii au fost mereu aproape de ea şi i-a oferit mereu zâmbetul pe buze, muzica deasemenea o făcea să viseze să zboare cât mai sus, printe nori, să priveasca lumea de sus, să simtă mângâierea vântului cum îi atinge creştetul…
Un chip cu-n singur nume, natura a acceptat-o , ea e o făptură aparte, în adâncul pădurii căprioarele încă mai povestesc despre venirea ei…
A trăit mereu cu speranţa în suflet, nu a parasit-o niciodată, ea şi speranţa un legământ făcut în vechime, înscripţionat pe pereţii vechilor peşteri cu sânge de vânat tânăr….
Adoarme uşor… gândinduse la mare…

Tlaloc o cunoaşte şi pe o parte o întelege.

Eşti la început de drum, ai încredere în tine!

Astăzi Soarele cu Luna s-au jucat de-a v-aţi ascunselea.