joi, 8 iunie 2017

Când lumina pălește.

Privește cum toarce în iarba înverzită și mangâiei capul căci inima-i veștejită!

Nu am înțeles niciodată Lumina. Nu mă refer la lumina Soarelui, la lumina Lunii sau a stelelor, mă refer la lumina care radiază în noi, acea lumină fară formă, fără culoare, fără umbră... Da! Lumina nu are umbră pentru că nu e nimic mai presus de ea ca să o umbrească și parcă totuși are culoare și formă dar fără umbră. Cine ești tu fință minusculă să crezi că înțelegi lumina din inima ta?

Și totuși, în inima mea se află o particulă de lumină, fără formă, fără culoare și umbrită...

sâmbătă, 25 martie 2017

Să nu ai așteptări din partea nimănui!

Poate e mai simplu așa. Renunți la fiecare gest, la fiecare zâmbet pe care îl poți primi, la fiecare atingere pătimașă...
Știi, în pustie nu sunt oameni dar e o mare gălăgie. Eu știu asta, m-am retras în pustiul deșertului din inima mea și m-am speriat de ce am găsit acolo. Dar nu vreau să vorbesc despre asta.
L-am văzut acum câteva zile, ținea de mână o fată. Părul ei era lung și ochii înlăcrimați. El nu poate iubi. Mi-am dat seama după privirea lui încețoșată. Nici acum nu înțeleg dacă ea îl ținea de mână sau el o ținea de mână. Doi singuratici într-o lume pustie.
După alte câteva zile m-am lămurit, nu s-a schimbat, a rămas același om punte în mijlocul prăpastiei "ei, altei ei"...
Ea, acum iubește alt băiat. El a renunțat la a fi iubit.

"Am iubit cu patimă nebună o fată", îmi șoptește el, și îmi mai spunea că nu regretă nimic chiar dacă în inima lui s-a așternut deșertul.
Aștept mângâierea ta pe creștet, să iți simt afecţiunea cum îmi mângâie sufletul... cum trezește în mine ceva ce nimeni nu a putut trezi de când ai plecat...

Şi totuşi inima mea mai tânjeşte după tine!


marți, 8 noiembrie 2016

Dulceața buzelor tale

Aș trimite albinele să își prelingă mierea pe buzele tale.
Apoi, ca un fur, ți-aș lua mierea de pe buzele tale cu un sărut.
M-ai certa, spunându-mi că hoții de miere poartă zale
Zale peste gura ce fură un sărut.
Dar eu, eu nu o să port zale și ale mele buze o să fie libere.
Sunt pecetluite de gustul mierii și de dulceața buzelor tale.
Tu, iar mă cerți și îmi făgăduiești că o să trimiți albinele să mă pedepsească.
Eu o să accept această pedeapsă chiar dacă buzele mele se vor opri din cuvântarea iubirii.
Dar eu nu o să mă opresc chiar dacă mă cerți, și mă cerți și iarăși mă cerți...
O să îți scriu, cum fac și acum, sperând ca într-o zi să mă strângi la piept.

Dacă mi-aș pune capul pe pieptul tău ți-aș asculta sufletul cum respiră!

miercuri, 20 aprilie 2016

Don Quijote învins

A plouat, a fost soare și apoi iarăși a plouat.
Fiecare nor de pe cer e chemarea către mine.


Aud bătăi în poartă, a revenit, în Tlalocan încă mai plouă...
A început a striga:
"  -Sancho, Sancho, Sancho Panza, arată-te! Sunt eu, Don Quijote, ești liber, ești liber Sancho!




Eram nedumerit, nu mai înțelegeam nimic...
-Auzi, Sancho, s-a terminat, m-am deșteptat Sancho, nu mai vreau sa alerg după mori de vânt.
-Uite, îmi dau armura jos, eu nu am nimic de ascuns. De data asta vreau să fiu străpuns de dinții dragonilor.
-Sancho, m-am gândit mult, la Lună, la Soare și la ea, la Dulcinea și m-am hotărât să mă predau. Să mă predau sorții că nu mai pot să lupt. Pentru ce Sancho, pentru ce?
-Viața m-a aruncat mereu în lupte pe care cu greu le-am câștigat, am fost Prometeu înlănțuit, am împins bolovanii vieții ca Sisif și de multe ori îmbrăcat în armură pentru iubire... Gata Sancho, ești liber!
-Eliberează calul, mi-a cărat de prea multe ori poverile iubirii."



Răzbunarea e pentru oameni mai puțini inteligenți

Răzbunare, de ce. pentru ce?

Nu există răzbunare. Nu poți să te răzbuni pe cineva. Atunci când te răzbuni pe cineva porți o luptă cu tine însuși. Cu orgoliul tău. Te crezi mândru, te crezi supus dacă ierți. Iertați, nu vă răzbunați. Și, mai presus de toate, iertați-vă pe voi, pe firea voastră.

luni, 4 aprilie 2016

Mi-e dor de (T) ine...

Mi-e dor de tine
Și sete îmi este
De ochii tăi cei  verzi
Și gropițele tale.

Mi-e dor de tine
Și foame îmi este
De cuvintele ce le reinventezi
Și buzele tale.

Sunt închis în cușca sentimentelor și înlănțuit sunt, și mersul în cerc mă înebunește.
Sunt Prometeu înlănțuit pe munte și Don Quijote sunt, și morile de vânt mă sperie.
Sunt tăceri așternute între noi și mai nebun după tine sunt, și firul ierbii mă ademenește.

Doar tu ai reușit să detronezi Zeul... Luna și Soarele nu mai sunt, și moartea mă păzește...

miercuri, 30 martie 2016

Pregătiri înaintea morții

Mă cheamă muntele!

Bucăți de granit să îmi acopere trupul ca nimeni să nu îndrăznească să mă dezgroape. Ca apoi, să renasc ca vechii druizi, să înscripționez semnele iubirii pe lespedea de piatră, acolo, în mormântul de granit. Să rog muntele să mă îmbrățișeze, să mă acopere cu văile lui, să mă spele cu râurile cele limpezi și ciripitul păsărilor să  fie bocetul adormirii mele...
Să modeleze muntele văi și prăpăstii în calea celor care vor să mă caute și brazii să îmi fie gardieni.
Fiarele pământului să te îndepărteze de locul unde trupul meu doarme.

Doar cu adormirea mea v-a înceta iubirea din pieptul meu...
Și totuși, de vei veni...  covor de lăcrămioare să se așterne în calea ta, Soarele și Luna să te îndrume la mine, pentru că o să mă trezesc și printre stele vom visa...

marți, 29 martie 2016

Decalogul ploii

1. Să nu te îndoiești de Dumnezeu să nu fi cu totul pierdut
2. Să nu renunți la iubire chiar dacă nu ai parte de ea.
3. Să nu ai așteptari de la oameni, așa nu o să fi dezamăgit.
4. Să nu îți lași sufletul să se mâhnească. Dacă o faci, ești pierdut.
5. Să îți amintești de zilele cu soare și de nopțile cu lună.
6. Dacă iubești spune, dacă ești alungat iubește.
7. Gândurile tale pot fi demonii tăi, nu te duce în deșert.
8. Să te bucuri de ploaie, ea e mângâierea norilor.
9. Să nu privești ceasul, timpul nu îți aduce liniște.
10. Să iubești chiar dacă nu ești iubit. Să iubești, nu uita, să iubești!

vineri, 25 martie 2016

Strigăt mut (1)

"Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu."

Nu l-am auzit vreodată strigând așa de tare:

"Auzi, nu am venit pe această lume pentru asta. Nu m-am născut prea repede să port această povară, această luptă. Mă simt sfâșiat în mii de bucăți și aruncat felinelor din deșert. Simt legăturile de la încheieturile mâinilor și picioarelor cum mă strâng foarte tare... patru bivoli vor să îmi despartă membrele de trunchi...
Așa mă simt! Condamnat, legat și executat!
Dar nu asta mă liniștește, acest lucru e doar pragul vieții veșnice, ușa deschisă prin suferință.
În mine sălăsluiește iubirea și nu am crezut că o să vorbesc vreodată de acest lucru, de această înlănțuire...
Și de ce aș vorbi?
Se întâmplă uneori să iubim oameni care nu ne iubesc. Pe aceștia îi iubim cel mai tare. Asta nu ar fi ceva ieșit din comun, mereu au existat asemenea situații. 
Problema e ce se întâmplă în sufletul omului, acelui care iubește. Așa începe dedublarea lui, conștientizarea lui că nu e singur, în acel moment se activează Conștiința, Sinele, Cugetul, Adevărul...
Și așa începi a te lupta, cu tine și cu iubirea din sufletul tău. 
Ca să te menții pe linia de plutire îți șoptești :"Suflete, rămâi pur!"
Ești înlănțuit, ești legat cu zale de fier, grele, de două degete grosime. Devii din creatorul iubirii în supusul ei și apoi cu toată ființa ta o dăruiești cuiva. În unul din cazuri, iubirea ți-e acceptată, devii dresorul ei dar nu pentru mult timp. Primirea iubirii în schimbul iubirii te transformă din dresor în sclavul ei. Ai face orice pentru persoana iubită!
Dacă iubesc nu știu. Nu știu dacă neliniștea, dorul, speranța, atacurile de panică sunt rezultatul acestui fenomen.
M-am abătut de off-ul meu, vroiam să vorbesc de demonii interiori, de ceea ce gândim. Scenarii, asta se întâmplă în capul celui ce iubește, mii și mii de scenarii și atunci îți spui:"Suflete, rămâi pur!"
Acum e timpul să plec, aud zgomot în sufletul meu!"

"Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu."

joi, 17 martie 2016

Aștept

"Lucrurile pe care le-am dorit eu, profesore, nu le-am putut obţine niciodată cerându-le sau luptându-mă pentru ele. Cum poţi să lupţi pentru tandreţe? Sau pentru duioşie? Cel mult poţi să le aştepţi. Aşa că eu sunt învăţată să aştept. Cred că asta fac de când mă ştiu. Aştept."   Octavian Paler

A aștepta... oare timpul se poate masura când aștepți tandrețe, există o limită pentru acest timp? Cât timp pot aștepta? Oare, acel timp se resetează, pot spune la sfârșitul lui că nu mai merită așteptarea? Bine, o să întorc clepsidra cu nisipul scurs în partea de sus, să fie sugrumat de orificiul de sticlă. Parcă și clepsidra ar vrea ca timpul să treacă mai greu, să îți dea prilej a te întâlni cu tandrețea... Dar timpul alocat întoarcerii iarăși și iarăși a clepsidrei ce limită are? Putem afișa timpul pentru așteptării tandreței pe un panou? Putem pune, la ora 12 Tandrețe, dacă pană la ora 12 nu primești, cer să se afișeze și întârzierea. Cum ar suna: "Pentru tandrețea de la ora 12 se anunță întârzieri de 2 ore"  sau "Pentru tandrețea de la ora 12 se anunță întârzieri necunoscute sau scoase din circulație..."? 
Dacă ai bagajul făcut și în el ai pus, o pereche iubire, o dragoste, o tandrețe (tandrețea ta care o oferi), atenție, ascultare, duioșie, dor, atingeri, sărutări... cum aștepți tandrețea? Stai drept cu bagajul la picior, te așezi pe el, stai în direcția ceasului ce îți anunță sosirea tandreței, ești atent la megafon să asculți anunțarea sosirii ei sau întărzierii ei...?

"Uneori aşteptarea ne maturizează, alteori ne omoară."-Octavian Paler

luni, 14 martie 2016

De vorbă cu demonii

Când ești izgonit în singurătate demonii își fac apariția!


„Nimic nu ne înșeală mai mult decât propria noastră gândire.” Leonardo da Vinci

Când mi-a vorbit pentru prima dată m-am închis în Tlalocan. Nu îl puteam privi, asupra chipului lui se revedea speranța, credința și acea nevinovată puritate a iubirii. El iubea.
A început să strige către mine:
-Auzi, unde te-ai ascuns, ieși la vedere să îmi asculți glăsuirea!
Nu vroiam să ascult vorbele muritorilor, până la urmă în toate există moarte, chiar și în iubire.
-Tu, te crezi zeu, te crezi invicibil?
-Nu, nu ești! Ești doar o mască după care te ascunzi, un prilej de a ocupa scaune de jad, de a conduce ploaia, de a aduna norii..
-Ești singur, să știi, ești singur! Poate și eu sunt singur dar, chiar dacă sunt singur văpaia iubirii mele îmi îmbrățișează inima. 
-Îți repet, ești singur! 
Am tunat și am trimis norii să îl ude, eram nervos pe el. El, un muritor de rând să îmi spună ceea ce de ani de zile strig prin tunete?
În ploaie, pe cărări, în mocirla furiosului zeu, se aude un glas:
-"De data aceasta nu ai ce să îmi faci, iubesc, auzi? Iubesc!"
La câmpie, nu departe de Tlalocan, un chip angelic cu ochi verzui, leagă via...




sâmbătă, 13 februarie 2016

Extaz, suferință, jertfă, (rodire?)

"Şi a zis: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă." 
(Matei, 19 5.6.)

Suntem imperfecți atunci când suntem singuri. Suntem asemenea oamenilor cu dizabilități care le lipsește un membru. Ne rămâne să ne cunoaștem Sensul și apoi Iubirea. Că, vă destăinui, după cum a spus Nicolae S. , suntem flămânzi de Iubire și de Sens. 
Viața nu îți dă nimic pe tavă, după ceea ce dorești trebuie să te jertfești. Atunci, de dezbraci de orgolii, de măști și de haine și de așezi pe lespedea însângerată. Pe eșafod așteptănd jertfa-pedeapsă. 
Călăul e pregătit, să te biciuiască, să îți fie taiată o mână, nasul, o ureche...
Toate acestea ar exista daca ar fi un proces fizic. În dragoste nu sunt amputări fizice.
Acolo, pedeapsa lor dată ție și jertfa ce tu o dai sunt una și aceași. Pedeapsa sunt consecințele ce le primești în urma jertfei. Tu, ești desăvârșit în iubire, de dezbraci de orgolii, de măști, de haine, de prejudecăți. Nu ceri și nu furi sentimente, doar dăruiești iubire. Ești descoperit, îți lași esența vieții să iasă la suprafață, diseci carnea de pe propile oase pentru a ieși sufletul la vedere. Și atunci iubești!
Și când iubești..."Sunt uneori stări care parcă îşi pierd durata. Nu ştii - sau nu-ţi aduci aminte - când au început, ce le-a dezlănţuit, cum se transformă. Şi totuşi, din beatitudinea aceea turbure se desprinde uneori un cuvânt, un strigăt, o melodie sau măcar o singură notă muzicală, care îţi rămâne necontenit prezentă, fără să te mire precaritatea sau chiar nesemnificaţia ei." (M.Eliade)

Ce frumos e să iubești, curat, din tot cugetul tău, desăvărșit...

Tot ce am dorit a fost o întâlnire...
"Pentru că dragostea şi tot ce poartă ea cu sine - suferinţă, jertfă, rodire - mi se pare a fi încă lucrul cel mai puţin înţeles şi prea vag cunoscut. Prin ce miracol se transformă o simplă întâmplare în extaz şi rapt, iar o întâlnire în dragoste? Întrebarea aceasta mă obsedează.(M.Eliade)

Tu, ce o să faci cu sufletul meu?


vineri, 12 februarie 2016

Adevărul

"Căci nu este nimic ascuns, care să nu se dea pe faţă şi nimic tainic, care să nu se cunoască şi să nu vină la arătare." -Luca (8,17)

Am vrut demult să deschid acest subiect. Care e cea mai mare frică? Întunericul, secretul, fărădelegea, conștiința? Să nu îți fie frică de nimic! Celor care sunt cu frica în sân, aceia vor pieri primii!
Fiecare om are demonii lui, fiecare om are întunericul ce i-a cuprins sufletul. Desigur, el nu e conștient de acest lucru, el este un cadavru viu. Dar ce se întâmplă când omul își conștientizează Sensul? Atunci el își elimină demonii! Atunci, e liber!
Libertatea vine cu condiția de a accepta frica. Omul trebuie sa "moară" ca să fie liber.
Nu ne e frică de fărădelegi, de secrete, de acte comise si omise, de rușine, de moarte, de mistic, de orice altceva ce mintea umană nu poate concepe.
Singura frică e Adevărul!
Vă spun că de adevăr ne e frică.

Pentru ca în adevăr stau toate, fărădelegile, secretele, actele comise și omise, rușinarea, moarte... și multe altele. Când sunt adevărate ne cuprinde frica.

"Să nu îți fie frică de iubire, de sentimente, de familie, de viață. Acceptă Adevărul că el ține la tine!"

Și, da, mi-e frică să scriu, pentru că în cuvinte îți destăinui Adevarul!


Libertate?!

Suntem niște captivi ai proprilor sentimente, înlănțuiți ca Prometeu.

Ajung să cred că singura libertate se regasește în "negrul lung" 'și 200.. 300 a câte 9 cruci.

Nu îndrăzni să privești luna!


joi, 31 decembrie 2015

Aș vrea...

Aș vrea să...

Când am fost pus în fața  lui "a vrea" mi s-au tăiat picioarele.
Parcă era o luptă neobosită cu morile de vânt. Sunt iarăși Don Quijote, același drum, același scop și aceeași Dulcinea.
Starea de "aș vrea" se aseamană ca o execuție la ghilotină, doar că durează mai mult.Timpul le deosebește una de alta.
Din execuție nu îți revii. Dar, nu îți revii nici din starea de "aș vrea" pentru că se accentuează cu cât distanța și frumusețea chipului ei e mai mare.
Aici, la munte, e liniște.

"Iar când vrui să-l mai alint
Intinsei o mâna-amară
De plâns mult....
și, dârdâind,
Două coarne de argint
Rasucit, se fărâmară.
Că e ciunt, nu m-am uitat...
Ci, în punga lui cu bale,
Cu-însutite griji, pe cale
L-am purtat
Legănat" (După melci-Ion Barbu)

Luna mereu te iubește!

sâmbătă, 12 decembrie 2015

"Timpul trebuie să ia sfârşit!"

Mereu spunem că avem timp. Oare, pentru ce avem timp? Avem timp pentru a mânca, pentru a ne odihni, pentru a ne îmbrăca. Toate aceste sunt pentru cele nevoieşti trupului. pentru sufletul tău ce faci? Da, tu, tu şi chiar tu, ce faci pentru nevoinţa sufletului tău? Pentru ceea ce nu se vede dar se simte, pentru cel ce nu sângerează dar doare al naibii de tare, pentru acel ceva ce e în relaţie cu Cuvântul. Ce faci? Când o să te trezeşti din timpul tău scurs mecanic şi o să devii substanţa chimică generatoare de infinităţi de sentimente?

Te-ar privi în ochi şi te-ar săruta. Apoi, cu ajutorul minutelor scurse în intimităţi aburinde ţi-ar dărui un fiu şi o fică.


Tu, mamă a copiilor celui înlănţuit de Soare şi Lună!

luni, 7 decembrie 2015

A doua moarte

Când tăcerea își aude ecoul și strigătul e fără glas...

Imprevizibilul și-a făcut prezența încă o dată în viața lui. Nu se aștepta la tonalitatea acelor cuvinte, la respingere, la imposibilitatea de a striga, de strigatul necuvintelor  lui din piept. S-a întâmplat!
Acum, necuvintele s-au transformat in tăceri, în tăceri ce strigă fără glas. Aceste tăceri se zbat în pieptul lui, manifestându-se în contracții ale muschilor, mai puternice la început și apoi tot mai slabe, ca un ecou...
Cine ar fi crezut că Tlaloc, zeul ploii, o să fie înghițit de ape? Cine ar fi crezut că ar putea fi țintuit în albia râului ce l-a creat? El, stăpânul ploii, al tunetelor , purtător de lacrimi pe obraz...
Totul era clar, Conștiința nu l-a părăsit. Apa îl îmbrățișa cu blândețe. El și creația lui erau acum contopirea perfectă, zeul murea...
Se auzeau clopote în Tlalocan, norii se pregăteau să se adune, fulgerele și  tunetele să se răzbune.

Își amintește și acum sfărșitul, sau mai bine spus începutul. Imprevizibilul și-a făcut iarăși apariția. Cei sacrificați iși salvase călăul. Mulțumesc ,micuților!
Totul se întâmplase în acea noapte, sub atenta veghe a arhanghelilor...
Trei, doi cunoscuți si unul nenăscut!

Astăzi sunt Luna de pe cer...

joi, 20 februarie 2014

Mi-e captiv sufletul printre figuri geometrice

Sunt Tlaloc ce se închină zeilor. Îmi țin ochii ațintiți spre înaltul cerului și mă rog Lui, apoi, cu aceași intensitate, mă rog noului Zeu.

E dimineață!
Îl poți vedea cum șchiopătează, în fiecare zi, înainte de a răsări Soarele. Pe alei înguste, pietruite de cuburi de bazalt gri, lucioase, mâzgalite. Are mereu același traseu. Pornește din vârful dealului la ora 4 fix. Toată plimbarea lui nu durează mai multe de o singură oră. Soarele nu trebuie să-l zărească. Un personaj care nu își are locul în societatea din zilele noastre. El disprețuiește oamenii din prezentul acesta. Se întoarce în casa lui, la ora 5 fără 5 minute. Mereu același traseu, mereu același timp parcurs și mereu același șchioapăt inconfundabil.
Nici eu nu am somn. Mă trezesc dimineața și privesc pe geam. Privesc acest domn cum își face rondul, același traseu, aceași oră, același deal, același mers. Mă simt important, parcă fac și eu parte din ritualul lui.
Mâine o să mă uit pe geam!


Rupeți cercul până nu devenți voi un cerc!

joi, 23 ianuarie 2014

Oprește Zeule secunda ce-mi anunță destrămarea!

Unde-mi ești tu, muză ? cuvântul vreau să-l strig!
De strig mut, tu să tresari! Noi, doi, fugari?...
Unde-mi ești tu, chip plăpând? Sufletul meu tânjește, e frig!
Aprinde focul dorințelor noastre! Noi, doi, strengari?...

...

Unde-mi ești tu, muză ?
Cuvântul nu mă amuză!
Corbii nu imi dau pace
Sunt ascuns în carapace
Cu inima frântă
In neînsetata luptă
Dintre mine
Și tine
Dintre noi și ei
Dintre neînțeleasa lupta
Dragoste... ruptă
Dintre tine
Și mine
Dintre ei și noi
Corbii din noroi
Ei nu imi dau pace
Și am fisură în carapace...
Unde-mi ești tu, muză ?
Iubirea mă refuză!
Corbii, negrii însângerați
Cu al meu sânge pătați
Din neînțeleasa luptă
Acum ei se infruptă
Dintre zeu si muza
O simpla dragoste... difuza!
Unde-mi ești tu, muză ?

Cuvântul nu mă amuză!

joi, 12 decembrie 2013

Dragostea a murit!

Acest post nu e pentru tine, pentru cel ce crezi orbeșete în cel mai simplu drog, în iubire!
Mereu am vorbit despre echilibru, despre fința umana regasindu-se în momentele cele mai neînsemnate ale vieții. Dacă am îmbrăcat hainele zeului ploii nu înseamnă că sunt fără Zeu, nu mă regăsesc în religii, cred în Dumnezeire!
Sunt personajul Tlaloc, pentru că oricât aș mențin echilibrul unor stări, mă lovesc de extreme. În mrejele” în care sunt cuprins, găsesc două extreme, Zei și viermi!
Dragostea moare atunci când lipsa dragostei își face prezența. La fel e și cu durerea, ea dispare atunci când dragostea moare.  Revenim la echilibru. Revenim la extreme!
“Dragostea a murit!”  relatarile unui Zeu
Ah, ce nebunie îmi străbăte  visele, pentru tine, pentru chipul tău ce mă făcea să fiu neliniștit, să visez mereu la conturul corpului tău, învăluit în ceața lăptoasă  din acea zi în care ne-am cunoscut. Aveai fusta de jad și parcă te vedeam goală, parcă îți simțeam fiecare răsuflare sacadată și fiecare clipirea a ploapelor tale moi... Parcă acum te știu în brațele mele când te cuibăreai langă corpul meu să capeți cât mai multă căldură. Mă sărutai pe ascuns. Simțeam pe umărul stâng atingerea gingașă lăsată de buzele tale.  Te-aș mai strânge și acum în brațe, să îți încălzesc sufletul tău rătăcit în deșertul amăgirii și în loc de căldură ți-aș dărui picăturile lacrimilor mele, un câte una... pentru că eu sunt ploaie și șiroaie, sunt râul dorințelor nesecate și marea ce adăpostește sirenele fermecate.                                           Dar, căldură nu mai e, ploaie nici atât. Lăstarul dorinței de a vedea dragostea a fost cuprins de ger, a murit încet-încet, îmbrăcat în mantia groasă a brumei  neiertătoare. Dragostea a murit, chip de înger ce îmi seninai zilele, am rămas doar eu, cu ale mele brațe și aceași ochi, înlăcrimați și ascunși de ploaia zeilor nebuni. Dragostea a murit, iubita mea!
“Dragostea a murit!”  relatarile unui vierme
Sunt doar un om ce își primește viața și își așteaptă moartea. Ne naștem să putem fi mâncați de viermi, să devenim viermi. Atunci când vorbim despre viermi, ne gandim la ceva trecător, ne gândim la moarte, la descompunere, la reîncarnarea omului într-un umil vierme ce trebuie să își devoreze leșul  omului ce era. Dragostea a murit atunci când omul a murit, atunci când el se transformă în vierme. Nu există dragoste după moarte, există doar lipsa ei. Un om nu poate iubi un vierme, astfel dragostea moare.
Acestea sunt relatarile unor extreme, Zei și viermi!